Valul de pământ, face şi acuma ... valuri
Mai tânărului meu prieten,
Adrian N. Stoica
Nomazi şi sedentari
Între sistemele de valori ale culturilor sedentare şi cele ale culturilor nomade a fost şi va rămâne o prăpastie uriaşă. (Diferenţa este importantă chiar şi la comparaţia dintre sedentari şi semi – nomazi.) Dacă s-ar analiza fenomenul cu atenţie, s-ar vedea că înfruntarea dintre acestea continuă de când e lumea[1]. În preistorie însă, contradicţia dintre sedentari şi nomazi era adesea şi mai ascuţită, revenind la o înfruntare între societăţi matriarhale şi societăţi patriarhale, aflate într-un conflict inevitabil. Societăţile agricole reprezentau de cele mai multe ori culturi vechi, matriarhale, deci paşnice, cu structură democratică, egalitaristă. Ele valorizau munca, cinstea, arta, stabilitatea în general. Societăţile pastorale erau aproape întotdeauna culturi mai tinere, în curs de afirmare, fiind în esenţă patriarhale, războinice şi deci organizate piramidal. Ele valorizau schimbarea (deseori şi inovarea), forţa şi vitejia, nu rareori viclenia şi capacitatea de a trăi din jaf.
Revoluţia neolitică – prin progresele tehnologiei agricole şi ale creşterii animalelor - a creat bogăţie la nivel de masă. În această lungă „epocă de aur” culturile sedentare s-au stabilizat în reţele de sate, ba chiar şi în oraşe mari. Pentru o mai raţională păstrare şi distribuire, rezervele de hrană erau adeseori depozitate centralizat[2]. Cu cât aceste rezerve erau mai mari, cu atât reprezentau o tentaţie mai puternică pentru populaţiile nomade, mai sărace şi mai războinice. Ulterior, domesticirea calului şi a cămilei au amplificat chemarea către răspândirea şi „profesionalizarea” nomadismului războinic.
Valul de apărare
Prosperitatea induce comoditate, aşa că un popor paşnic nu devine peste noapte războinic. Ca urmare, cu cât comunitatea era mai bogată, cu atât un sistem de apărare a aşezării devenea mai necesar. Cu cât atacurile venite din depărtări erau mai dese, cu atât sistemul său de apărare trebuia să fie mai eficient. El trebuia să apere o populaţie sedentară numeroasă, ne-obişnuită cu mânuirea armelor. Sistemul trebuia să reziste la asedii de durată, iar calităţile eventuale ale fortificaţiei să permită apărarea aşezării cu un număr relativ mic de oşteni. Sistemul mai trebuia să ofere protecţie la atacurile prin surprindere: se crea astfel răgazul ca populaţia lucrătoare să se adune de pe ogoare şi să opună rezistenţă, ajutîndu-i pe oştenii profesionişti.
În perioada neolitică fortificarea aşezării printr-un val de pământ a apărut ca soluţia sigură şi la îndemână. Pământul aşezat în formă de val (în secţiune), deci cu pante inegale, evita surpriza atacului sau cel puţin întârzia progresul atacatorilor. Golul natural creat prin excavarea pământului punea în faţa valului un şanţ, care creştea dificultatea escaladării. Umplerea şanţului cu apă făcea cetatea astfel creată aproape inexpugnabilă şi, tot aşa, lanţul perfecţionărilor a urmat de-a-lungul istoriei. Prin urmare, valul de pământ a fost principalul instrument cu care popoarele sedentare au contracarat şocul unui atac în viteză din partea armatelor de călăreţi.
A aduna şi a bătuci ţărâna era uşor de învăţat pentru lucrătorii pământului, căci mai făcuseră aşa ceva, pentru a se apăra de inundaţii. Iar uneltele necesare erau aproximativ tot cele folosite curent, ca agricultori. Evident că efortul fizic necesar era considerabil; de aceea valul de apărare s-a dezvoltat doar de către populaţiile numeroase şi mai ales în zonele temperate ale Europei. Pe creasta valului se adăuga mai totdeauna o palisadă din trunchiuri de copac: încă o explicaţie pentru ce valul de apărare a avut succes în zonele ceva mai reci ale continentului.
Mai târziu, pe măsura progreselor metalurgiei, a apărut fierul, care a permis prelucrarea mai uşoară a pietrei. Chiar şi în zona temperată, fortificaţiile s-au făcut tot mai mult din piatră, mai rezistentă în timp; în plus, ea permitea înălţimi mai mari şi un „piept” aproape vertical. Foarte probabil, trecerea de la pământul bătut la zidul din piatră s-a făcut relativ lent[3]. Curiozitatea situaţiei este că, deşi perfecţionarea fortificaţiei a continuat, denumirea de val s-a păstrat la mai multe popoare din zona temperată, în ciuda transformării radicale a tehnologiei de execuţie şi a soluţiei constructive[4]. Asta dovedeşte îndelungata lui folosire, de unde ataşamentul faţă de ideea valului de apărare la respectivele civilizaţii avansate, dar paşnice.
Suntem totodată convinşi că această construcţie de apărare a făcut o impresie extrem de puternică asupra celor nou-veniţi. Atacatorii au învăţat un cuvânt nou: val, desemnînd această fortificaţie impresionantă. Ei au preluat uneori nu doar termenul, ci şi tehnologia de la populaţiile sedentare care le inventaseră şi care se apărau în spatele valului de pământ.
Mai întâi, cetăţile de pământ
Cercetări moderne confirmă o ipoteză logică şi anume că în Europa cele mai mari şi mai vechi culturi neolitice s-au dezvoltat, firesc, pe valea Dunării mijlocii şi inferioare. Acel complex de culturi desfăşurate aici în timp şi spaţiu şi numite astăzi Vechea Cultură Europeană, aveau în comun caracterul agricol, matriarhal, democratic şi religia politeistă. Aici populaţia şi avuţia crescînd, unele sate au devenit oraşe, care trebuiau apărate.
Această cultură bogată şi cu un nivel ridicat de civilizaţie a atras migratorii indo-europeni[5], care, în invazii succesive, pe parcursul câtorva milenii, au covârşit-o prin forţa armelor lor de cupru, apoi de cupru cu arsenic şi, în final, de bronz (cupru cu staniu). Dar parte dintre migratori s-au „aşezat”, au devenit sedentari, s-au integrat în populaţia băştinaşă. Prin acest mecanism se năştea câte un nou popor, care se omogeniza treptat, pe măsura trecerii timpului. Procesul se repeta după aproape fiecare năvălire: o nouă cultură se consolida, păstrînd elemente specifice atât matriarhatului, cât şi patriarhatului, dar adaptate tradiţiilor locului.
Regiunea aflată la frontiera vestică a actualei Românii şi parţial în Ungaria ne oferă exemple foarte puternice ale naşterii şi progreselor fortificaţiilor de tipul valului de pământ, începînd cu epoca neolitică şi ajungînd până în epoca fierului. Pe măsura uscării fostului fund al Mării Panonice, păşuni uriaşe (şi slab locuite, la început) reprezentau un sălaş atrăgător pentru popoarele migratoare. Pentru aceştia, principala atracţie din vecinătate erau vechile şi tot mai bogatele aşezări ale populaţiei agricole, mai ales pe valea Mureşului şi, respectiv, a Someşului. Avînd „în spate” zăcămintele de metale neferoase ale Apusenilor – aurul, argintul şi mai ales cuprul -, aşezările de câmpie, împreună cu cele din subcarpaţi şi din zona montană, formau puternice complexe economice „agro-industriale”, aproape unice în Europa acelor vremuri. Iar invadatorii, cu trecerea timpului, nu se mulţumeau cu jaful localităţilor din câmpie, ci năzuiau spre interiorul arcului carpatic, spre ocnele de sare, atât de trebuincioase turmelor lor de animale.
În consecinţă, populaţia din această vastă reţea de aşezări neolitice a inventat şi perfecţionat sistemul de apărare cu valuri de pământ. Ca exemplu, amintim numărul foarte mare de fortificaţii din zona de vărsare a Mureşului. Cel mai convingător complex este compus din cetăţile de pământ de la Corneşti (Iarcuri), Munar (Wolfsberg / Dealul Lupului), Topolovăţul Mare (Joamba) şi Oroshaza (Nagytatarsanc), poziţionate aproximativ la 50 km în jurul Cetăţii Vechi de la Sântana. Într-o relaţie destul de certă cu acest complex mai funcţionau şi alte asemenea cetăţi[6]. Mai în sus pe Mureş întâlnim cetăţile de pământ Teleac (Alba Iulia) şi mai ales uriaşa cetate Haţeg – Sub-cetate[7]. Pe valea Someşului, în jurul cetăţii Biharia, dotată cu un puternic val de pământ, funcţiona de asemenea un „arhipelag” de mici cetăţi de pământ.
O minunată descriere a cetăţii vechi de la Sântana[8] evidenţiază atât progresele tehnologiei, cât şi sporul firesc al resurselor umane şi materiale de-a-lungul câtorva mii de ani. De exemplu, valul său de pământ, construit pe o fâşie de teren lată de circa 27 de metri, avea un miez tare, lat la bază de 14 m, ridicat pe un fundament complex din bârne de lemn şi piatră de carieră[9] şi îmbrăcat într-o „cămaşă” din lut galben, pentru etanşare. Pe creastă, în loc de o simplă palisadă, era dispus un zid construit din bulgări de lut ars, solidarizaţi printr-o structură interioară din pari de lemn legaţi între ei, zid tencuit pe exterior de cinci ori, în istoria sa îndelungată, ca protecţie împotriva incendierii.
O atenţie deosebită se acordase şanţului cu apă (lăţime de circa 10 m şi adâncime de circa 3 m) şi peretelui valului dinspre şanţ, construit din lentile de pământ bătătorit. Cetatea era formată din trei incinte fortificate asemănător - construite în timp şi închizînd succesiv 14 ha, 50 ha şi, respectiv, 80 ha -, pentru a proteja populaţii şi activităţi tot mai numeroase. Observăm că volumele de pământ deplasate şi consolidate sunt de-a-dreptul ciclopice[10].
Chiar dacă în acest complex nu este singura cetate cu mai multe incinte, cetatea de la Sântana nu este cea mai mare. Pentru acest gen de aşezare fortificată, cetatea de la Iarcuri (Corneşti) este pur şi simplu imensă, fiind în prezent considerată cea mai mare din Europa preistorică. Prin cele patru incinte din val de pământ ea protejează 72 ha, 213 ha, 504 ha şi, în final, 1722 ha ![11]
În afara cetăţilor cu valuri de pământ circulare, au existat un număr mare de mici cetăţi de tipul „pinten retezat”, specific zonelor deluroase sau pre-montane[12]. Un „pinten” („picior de plai”?), înconjurat pe trei laturi de prăpăstii, era ales ca sălaş pentru o comunitate nu prea numeroasă. Pe direcţia legăturii cu dealul / muntele principal aşezarea era protejată printr-un val de pământ cu şanţ. Dintr-un asemenea amplasament respectivii locuitori îşi puteau supraveghea de la înălţime turmele ce păşteau pe văile din preajmă. Tocmai de aceea este de presupus că ultimii cuceritori – de obicei mai puţin numeroşi decât cei cuceriţi - se instalau iniţial în spatele unor asemenea valuri scurte, ca etapă pe drumul însuşirii complete a tehnologiilor de apărare ale sedentarilor.
Relatarea sumară de mai sus ne face o oarecare idee despre populaţiile numeroase care se înfruntau în perioada pre-istorică şi a istoriei antice, despre ciocnirea civilizaţiilor / tehnologiilor lor avansate şi, paradoxal, despre intensul schimb cultural produs cu ocazia acestor conflicte.
Mai apoi, „murus dacicus”
În perioada istorică a spaţiului carpato-danubiano-pontic, cea mai cunoscută prin numeroasele sale urme materiale este cultura daco-geţilor, numită astfel după pătura conducătoare, impusă prin calitatea de ultimi cuceritori. Această cultură a interacţionat puternic cu grecii şi romanii, acum numai două mii de ani. Deveniţi sedentari şi conducători ai unei populaţii rurale, daco-geţii asimilaţi au avut de apărat nu doar familii şi gospodării, ci şi bogăţiile acumulate pe seama minelor de aur ale Apusenilor. Cu fantezia proprie şi inspiraţi din contactele cu civilizaţiile pre - romane (mai ales cu celţii[13]), dacii au elaborat un sistem original de fortificaţii cum nu mai erau în Europa în acele vremuri. Nimeni, pare-se, n-a mai construit în munţi ziduri cu structură atât de rezistentă şi de bine adaptată la materialele locale, într-un interval de timp atât de scurt[14].
Spaţiul dintre două ziduri de piatră fasonată era completat cu o umplutură de pământ şi piatră. Pentru ca presiunea umpluturii să nu deformeze pereţii de piatră, aceştia erau legaţi din loc în loc cu grinzi transversale din lemn, fixate în feţele din piatră prin „cozi de rândunică”[15]. În condiţiile şantierelor montane, umplutura dintre cele două feţe de piatră folosea inteligent puţinul pământ disponibil acolo, dar mai încorpora prundiş, ca şi toate resturile rămase din profilarea pietrelor mari, din nivelarea terenului şi din ridicarea templelor sau a altor edificii. Lutul era folosit pentru etanşări. Pe măsura construirii, se foloseau toate trunchiurile rezultate din defrişarea pădurii sau cele folosite pentru transportul pietrelor mari. Dar imaginarea şi răspândirea unei asemenea construcţii hibride presupunea obligatoriu cunoaşterea prealabilă a comportării în timp a pământului, în construcţii de genul valului. Deci, fiind vorba de acelaşi popor, a existat o anume continuitate tehnologică între marile cetăţi cu val de pământ din câmpie şi construirea timpurie de cetăţi în munţi, cu tehnologia „murus dacicus”.
Grecii, la rândul lor constructori de fortificaţii, au numit umplutura de piatră şi pământ a zidului „emplecton”. Poate ar merita de verificat dacă sonoritatea asemănătoare a termenului este doar o coincidenţă sau este rezultatul unui schimb cultural.
Posibil ca romanii să fi recunoscut originalitatea fortificaţiilor ridicate de daci, căci de la romani a rămas expresia „murus dacicus”. Şi nu era deloc puţin lucru ca un popor barbar să-i impresioneze pe acei mari constructori ai antichităţii care au fost romanii[16]. Este logic că romanii – în lungile şi grelele campanii de cucerire a Daciei - au asaltat nu doar cetăţile din munţi, ci mai întâi numeroasele şi adesea uriaşele cetăţi de pământ dinspre provincia Pannonia. Ei şi-au însuşit avantajele unor asemenea construcţii şi credem că au perfecţionat tehnologiile de ridicare a valului. În buna tradiţie a romanilor, putem presupune că perfecţionările au fost orientate mai ales spre creşterea productivităţii muncii. Este ceea ce le-a permis romanilor să ridice ulterior lungi valuri de pământ, de-a-curmezişul unor teritorii vaste. „Programul” de construire extinsă a unor asemenea valuri de pământ şi-a dat roadele mai ales sub împăraţii de după Traian. Totuşi, suntem convinşi că acest gen de „revoluţie tehnologică” a început chiar sub îndrumarea lui Traian şi chiar pe aceste pământuri, deoarece românii numesc şi astăzi mai toate aceste urme de fortificaţii „valul lui Traian”, iar uneori „troianul”[17].
În anexa la prezentul articol se schiţează o ipotetică evoluţie intelectuală la conceptorii amplelor fortificaţii din perioada imperială romană: de la valurile de pământ şi „murus dacicus” din Dacia, până la însuşirea lor creatoare şi extinderea aplicării lor pentru fortificarea limes-ului din zona nordică a imperiului, construcţie de dimensiuni planetare (încă insuficient studiată).
Arheologie lingvistică: primul sens al cuvîntului val
În contextul prezentat mai sus, amintim justificat că noi, românii - urmaşi ai celor ce au ridicat valurile lui Traian, iar în munţi faimoasele murus dacicus -, suntem pare-se singurul popor contemporan la care cuvântul val a păstrat şi în zilele noastre, două sensuri. Primul este acela de „undă” pe suprafaţa unui lichid. Probabil, acesta a sugerat acum câteva zeci de mii de ani forma iniţială a valului de pământ[18]. Cel de al doilea sens este cel de val de apărare. Cazul nostru istoric întăreşte ideea că valul de apărare a fost imaginat de popoare la care, pentru ambele sensuri, forma cuvântului este identică. Mai amintim că românescul vale are o sonoritate foarte apropiată de cuvântul val. Ca formă de relief, valea unui râu este şi ea un obstacol pentru călăreţi; ca urmare, valea putea să fie şi ea o sursă de inspiraţie pentru cel de al doilea sens, cel defensiv.
Facem şi noi parte dintre autorii care cred cu tărie în străvechimea şi continuitatea neamului nostru pe aceste pământuri. Ca prelungire a acestei convingeri vine credinţa că Roma a fost întemeiată şi s-a dezvoltat printr-o „roire” pornită de pe plaiurile noastre. Prin consecinţă, limba română ar fi matca limbii latine. Fără a argumenta aici opiniile ne-ortodoxe abia expuse, vom atrage atenţia că în latină vallum înseamnă meterez ori pavăză. Iar vallis, care înseamnă vale, sună apropiat de vallum. Dar termenul latin pentru undă este complet diferit de cel românesc. Prin urmare, ni se pare evident că nu locuitorii din Latium au inventat valul de apărare ...
Cel de al doilea sens, defensiv
Am ţinut să scoatem în evidenţă acest detaliu din continuitatea noastră culturală, deoarece – absolut uimitor - popoare contemporane nouă, dar urmaşe ale vechilor migratori, au primit şi au păstrat în limba lor cuvântul val, totdeauna cu cel de al doilea sens. Pentru sensul original al cuvântului, aceştia folosesc uneori cuvinte cu sonoritate apropiată, dar mai mult sau mai puţin diferite.
Primii care ne vin în minte sunt norvegienii şi suedezii, ca urmaşi ai goţilor sau vikingilor. Dintre strămoşii românilor şi strămoşii varegilor nu mai trebuie explicat care erau sedentari şi deci care aveau de apărat aşezări bogate în faţa năvălitorilor. Pentru vikingi a devenit atunci clar că fortificaţia în formă de val s-a născut ceva mai la sud, unde populaţia era mai densă şi mai bogată.
Suedezii şi norvegienii folosesc şi astăzi cuvântul vall cu sensul de val sau zid de apărare. În Göteborg există şi acum strada Vallgatan (gatan însemnînd stradă), posibil construită pe locul unui fost val de apărare[19]. Iar goţii este evident că au cunoscut fortificaţiile din Dacia în epoca năvălirilor barbare şi şi-au însuşit cuvântul[20]. În suedeză cuvântul „undă” se numeşte våg, nu foarte îndepărtat ca sonoritate de cuvântul vall.
De la varegi l-au preluat desigur ruşii din nord. În limba lor вал are şi astăzi exact cel de al doilea sens din limba română. Derivat din вал, cuvântul подвал are astăzi semnificaţia de subsol, eventual de pivniţă. Deoarece ruşii nu au tradiţie în construirea beciurilor, ni se pare logic că подвал a fost mai întâi o construcţie de trecere pe sub un zid de apărare. (Să nu uităm cât de mult slăveşte istoria ruşilor contribuţia săpătorilor de tuneluri la cucerirea cetăţii Kazan, apărate de tătarii Hoardei de aur în 1552.[21])
Cât priveşte pe slavii din sud, aceştia s-au „documentat la faţa locului”, în timpul migraţiilor. Poate că într-o perioadă ulterioară de convieţuire cu băştinaşii, ei au preluat şi difuzat sensul original al cuvântului val sub forma волна (undă), cu sonoritate apropiată de cuvântul вал, dar destul de diferită. Cu toate acestea, în limba rusă valea se numeşte долина, un import aproape identic cu termenul danez dalen, cu aceeaşi semnificaţie.
Cuvântul wall din anglo-saxonă este important pe mai multe planuri. El semnifică o construcţie făcută preponderent din piatră sau cărămidă. Pentru a explica sensul actual al termenului, amintim că locuitorii contemporani ai Britaniei au ajuns ei înşişi englezi după numeroase „încuscriri” cu tot felul de năvălitori.
Chiar dacă locuitorii insulelor britanice au avut puţine contacte directe cu civilizaţiile dunărene neolitice, celţii britanici – deci locuitorii cei mai vechi ai insulelor - sunt numiţi welsh, iar ţara lor Wales. Această sonoritate ne face să bănuim că şi aceştia se apărau în spatele valurilor de pământ. În etapa următoare de formare a poporului englez sensul termenului şi al tehnologiilor de execuţie s-a corectat inevitabil, ca efect al ciocnirilor puternice cu romanii (vallum). Iar sensul de după perioada romanizării a mai fost corectat odată în perioada luptelor cu vikingii, care şi ei cunoşteau cuvântul vall. Atunci s-a petrecut probabil ultima actualizare a conţinutului său semantic, căci deja majoritatea zidurilor de apărare împotriva vikingilor se făceau preponderent din piatră sau cărămidă (castele, cetăţi şi similare). Acest al doilea sens modificat al cuvântului englezesc wall s-a păstrat până în zilele noastre. Engleza a mai păstrat pentru vale un cuvânt aproape identic: valley. Într-o asemenea analiză mai întâlnim cuvântul wave pentru sensul original şi străvechi al cuvântului wall, diferit, dar cu sonoritate apropiată. Iar la norvegieni cuvântul „undă” este şi în ziua de azi wave.
Ipoteză extrem de curajoasă: vine „valah” de la „val” ?
La atacarea aşezărilor mai importante ale localnicilor agricultori, migratorii / năvălitorii veniţi după pradă se izbeau de fortificaţia valului de pământ. Am pomenit mai sus impresia puternică a unei asemenea fortificaţii asupra unor neamuri obişnuite să se mişte slobod pe spaţii uriaşe.
Este de asemenea foarte probabil că contactul prealabil dintre sedentari şi năvălitori fie nu avusese loc, fie fusese de scurtă durată (surpriza atacului). Cu alte cuvinte, atacatorii nu-i cunoşteau pe sedentari. Dar trebuiau să-i poreclească cumva, pentru a-i deosebi de ei înşişi. Cum de la primul contact impresia valului fusese cea mai puternică, ni se pare destul de logic să-i fi numit aproximativ „oamenii valului”. Şi dat fiind că a desemnat în trecut seminţii atât de diferite, nu cumva la origine cuvântul valah a însemnat tocmai „oamenii valului” ?!
Cuvântul valah este considerat de origine germanică, iar contactele imensului val germanic cu popoarele sedentare ale sudului – iar apoi contactele altor năvălitori ce le-au păşit pe urme -, a generat în diferite limbi numeroase versiuni precum vlach, walh, welsh, walsch, wallach, blach, voloh, valon, olah, olasz şi altele asemănătoare.
Istoricii continuă să considere că tinerele popoare năvălitoare i-au numit wlach pe vorbitorii de limbi romanice. Deoarece celţii / galii nu se încadrau în această categorie, istoricii afirmă că la momentul contactului cu germanicii aceste populaţii erau deja romanizate. Dacă această aserţiune este relativ corectă în cazul galilor de pe continent, ea nu se aplică la fel de uşor celţilor britanici, a căror ură împotriva ocupaţiei romane a fost puternică şi de durată. Dar pentru popoarele nordice, aceşti celţi - care se apărau prin veşnicul val de pământ întâlnit mai întâi la romanici -, era normal să fie numiţi la fel.
Propunem deci o altă explicaţie: germanicii, iar mai apoi slavii, au numit astfel mai ales populaţiile sedentare şi abia în plan secundar pe cele vorbitoare de dialecte romanice.
O a doua observaţie întemeiată pe fapte. Strămoşii acestor popoare vechi precum englezii şi românii, trăiau la cele două capete ale Europei, dar nu-şi dădeau lor înşişi niciodată numele de valahi sau alt nume înrudit. Erau popoare care se cunoşteau demult şi ştiau să se diferenţieze între ele. În schimb, toţi migratorii din perioadele istorice, a căror curgere a durat circa un mileniu, n-aveau timp şi motive să-i diferenţieze pe apărătorii valurilor şi le-au dat nume asemănătoare, din familia pomenită mai sus.
Strămoşii românilor nu se numeau niciodată pe ei înşişi valahi.
Ei erau bine cunoscuţi de alţii drept cei ce ridicaseră marile valuri de pământ.
Nu aveau nevoie de numele de vlah, căci nu-l considerau caracteristic lor, ca neam.
ÎNTOTDEAUNA acest nume a fost deci folosit de STRĂINI !
NOTĂ Această analiză are limitele specifice unui amator într-ale istoriei. Dar nădăjduim că, cel
puţin, va stârni la profesionişti un elan al căutărilor, pe măsura însemnătăţii subiectului.
dr. ing. Mircea SLĂNINĂ
Iaşi, Octombrie 2011
ANEXA
Limes-ul roman era întrucâtva ... de inspiraţie dacică
Hadrian, viitorul împărat, a luat parte la campaniile împăratului Traian din Parthia. Ni se pare normal să se fi documentat acolo privind “zidul Gorgan”, construit de şahii Persiei la Est de Marea Caspică, pentru a se apăra de năvălitorii din stepele nordice. Lung de aproape 200 km, el este următorul ca lungime după Marele Zid Chinezesc, dar mai vechi decât acesta cu circa 1000 de ani. Construit din cărămizi mari, sistemul de castre şi forturi care îl însoţesc este asemănător sistemului similar din Britania, deci probabil că l-a inspirat pe generalul roman.
Acelaşi Hadrian, ca succesor al împăratului Traian, era conştient că imperiul nu mai poate fi extins, date fiind limitele mijloacelor de comunicare ale epocii. El a pus accentul pe consolidarea limes-ului şi a procedat la unele retrageri, care – în această viziune - au fost strategice. Astfel, în răsăritul Daciei romanii, pentru prima oară, s-au confruntat cu armate uriaşe de călăreţi, cum nu se întâlneau în vestul continentului. Este foarte probabil că ciocnindu-se, de exemplu, de călăreţii roxolani, Traian şi generalii săi – între care şi Hadrian -, s-au gândit la soluţia marilor valuri de pământ, abia întâlnite în vestul Daciei.
Pentru protecţia localităţilor romanii aveau alte tehnici de apărare; cu „valurile lui Traian” ei au protejat însă regiuni întregi împotriva călăreţilor din stepe, la noua limită estică a imperiului. În 117 - 118, în înţelegere cu guvernatorul provinciei Moesia, Hadrian[22] a aplicat aici, în premieră, o inteligentă soluţie combinată: o retragere parţială, dublată de păstrarea unui „cordon sanitar” la nordul Dunării (sub protecţia unor puternice valuri de pământ !) şi de transformarea regatului roxolan într-un stat clientelar.
Nu cunoaştem alte teritorii cucerite unde romanii să fi construit atâtea valuri succesive de pământ, precum de-a-curmezişul Moldovei sudice şi a Dobrogei, canal predilect de pătrundere a năvălitorilor înspre Balcani. Chiar şi zona de câmpie (Muntenia de astăzi), este „tăiată” de asemenea fortificaţii, motivate probabil de unele retrageri ulterioare. Suntem deci convinşi că – în afară de priceperea şi munca legionarilor şi a sclavilor –, succesul amplu al acestor campanii constructive ar fi fost mult mai mic dacă nu se folosea experienţa prealabilă a băştinaşilor şi contribuţia lor prin muncă[23].
Pe baza experienţelor complexe din Dacia, Hadrian a pregătit o soluţie complexă pentru apărarea solidă a întregii frontiere nordice a imperiului[24]. În acest scop, după recunoaşterea traseului (prin vizitarea provinciilor apusene şi central–europene ale imperiului), în 122 el ordonă construirea „zidului lui Hadrian” de-a-curmezişul Britaniei. Lung de 120 km, acesta a fost gândit desigur drept poligon experimental pentru o operă de dimensiuni continentale: protejarea limes-ului, pe toată lungimea sa, cu fortificaţii defensive grandioase, precum în Persia sau în China. Realizarea „modelului experimental” a necesitat şase ani de eforturi deosebite. În acest scop a fost aleasă o insulă mare: aici, unind ţărmul Mării Nordului cu cel al Mării Irlandei, zidul nu putea fi „ocolit”.
Apoi, fiind suficient de lung, concluziile experimentului urmau să fie relevante pentru construcţia la scară continentală. Fiind în mare parte un zid (modelul „murus dacicus” simplificat) şi în parte un val, fortificaţia a comparat aceste două tipuri de construcţie, tehnologiile, deci costurile şi, respectiv, productivitatea. Aceeaşi poftă de inovare transpare şi din decizia (încă ne-explicată pe deplin) ca, în spate, zidul să fie dublat, pe mari porţiuni din lungimea sa, de două valuri de pământ, între care se intercalează un canal cu apă.
Cu experienţa acumulată din fortificarea, în premieră, a „coridorului scit”, Hadrian l-a trimis în prealabil pe acelaşi Falco drept guvernator al Britaniei. (Decizia privitoare la fortificarea capătului vestic al limes-ului a fost luată cu circa doi ani înaintea vizitei împăratului. În acest scop, un prim segment din zidul experimental a fost pregătit special pentru vizita de analiză şi decizie.)
Apoi, credem că nu întâmplător în Britania au mai fost trimise şi faimoasele cohors Dacorum. Cu alte cuvinte, aceşti daci n-au fost aduşi acolo doar pentru calităţile lor de luptători. Cred că ei au facilitat în parte unul dintre cele mai ample transferuri tehnologice ale antichităţii ...
Pentru a ieftini şi a grăbi construcţia, aceasta a fost la început doar un val de pământ amestecat cu piatră (în structura zidului nu s-au mai folosit deci grinzile transversale din lemn), acest emplecton a fost legat preponderent cu lut[25], iar ulterior s-au aplicat feţele exterioare din piatră fasonată sumar, dar nivelată cu mortar, în care romanii erau mari specialişti. De remarcat că s-a cheltuit ceva în plus pentru a se tencui şi vărui faţa zidului dinspre atacatori. (Pe tencuială erau imprimate rosturi ce imitau piatra fasonată masivă; prin aceste ultime măsuri imaginea de la distanţă a construcţiei era impresionantă, chiar înfricoşătoare.) Turnuleţele pentru protejarea sentinelelor şi pentru semnalizări erau relativ dese, iar la fiecare câţiva kilometri se aflau adăposturi pentru trupe. Ulterior, funcţionarea experimentală a sistemului a permis optimizarea distribuirii trupelor, prin concentrarea lor în câteva castre puternice, bine fortificate. Şi în această privinţă experimentul şi-a arătat eficienţa: în final fortificaţia era apărată de doar vreo 4.000 de soldaţi (şi aceştia numai din trupele auxiliare !), în locul celor trei legiuni complete şi a flotei, cu care s-a construit zidul / valul.
Urmarea a fost că limes-ul dinspre Nord a fost apărat de un sistem defensiv uriaş, comparabil ca lungime cu Marele Zid Chinezesc. Experimentul britanic dăduse câştig soluţiei combinate, în care se îmbinau construcţii de gen „murus dacicus”, cu valuri de pământ şi palisade sau chiar simple garduri din bârne, în funcţie de cerinţele şi posibilităţile zonei. Sistemul beneficia totodată de soluţii optimizate pentru semnalizare, drumuri de aprovizionare, porţi pentru vămi, distribuţia trupelor, amplasamentul aşezărilor civile, etc. Capătul său estic se sprijinea pe malurile Mării Negre, iar la capătul vestic se afla „zidul / valul lui Hadrian”, din faţa Scoţiei[26]. Cu excepţia celui din urmă, nu cunoaştem perioadele precise în care pe mari porţiuni ale limes-ului au fost ridicate valurile de pământ. (Cercetările pentru depistarea amplasamentelor detaliate şi a altor caracteristici ale acestui sistem de apărare uriaş sunt în curs.) În ultima vreme apar totuşi autori care afirmă că această construcţie de dimensiuni continentale ar fi fost decisă de Hadrian şi realizată în mare măsură în epoca lui[27]. Pentru economia prezentei lucrări, ni se pare remarcabil că aceste valuri imense au urmat experienţa prealabilă a „valurilor lui Traian” din sudul Moldovei şi din Dobrogea[28] şi au scos fortificaţia de tip val în calea viitorilor năvălitori de toate naţiile asupra imperiului roman târziu.
[1] Paradoxal, peste milenii, în procesul modern şi complex de globalizare, înfruntarea aceasta a îmbrăcat o haină nouă, anume între grupuri în a căror filozofie de viaţă ataşamentul faţă de regiunea / naţiunea ce le-a dat naştere este puternic şi grupuri cu mentalitate globalist – corporatistă, care antipatizează spiritul naţional. Ele se întrepătrund într-o aceeaşi societate, după teoria „lumilor paralele”.
[2] Vezi, de exemplu, depozitele de grâne din ruinele palatului de la Cnossos, Creta. Asemenea depozite se întâlnesc pe multe alte şantiere arheologice, inclusiv ale epocii neolitice.
[3] Să nu uităm că în marile fortificaţii dacice de la Sarmisegetuza valul de pământ se regăsea între doi pereţi relativ verticali din piatră, legaţi între ei prin grinzi transversale de lemn. Acesta a reprezentat o inteligentă formulă de tranziţie de la simplul val de pământ la zidul integral din piatră. Doar că o asemenea soluţie nu se putea dezvolta decât într-o ţară cu păduri bogate.
[4] La strămoşii noştri, când fortificaţia a ajuns a fi zidită preponderent din piatră, sistemul de apărare nu s-a mai numit val.
[5] Ipoteză tot mai controversată astăzi. Orice denumire ar fi purtat însă aceste popoare, realitatea unor masive atacuri dinspre stepă nu poate fi tăgăduită.
[6] Dudeştii Vechi (Movila lui Deciov), Hodmezövasarhely (Gorsza), Alios, Pecica, Periam, Semlac, etc
[7] Există multe păreri, după care aceasta ar fi fost adevărata capitală a regatului dac. (Conform acestor autori cetatea din munţii Orăştiei ar fi avut o destinaţie preponderent religioasă.) Cetatea aceasta de pământ, fiind o construcţie ceva mai târzie şi foarte importantă, are valul acoperit cu lentile de pământ ars:
http://www.formula-as.ro/2011/980/lumea-romaneasca-24/prof-gligor-hasa-deva-adevarata-sarmizegetusa-este-la-hateg-subcetate-14031
[9] Se anticipează viitoarele materiale ale “murus dacicus”.
[10] Interesant că localnicii numesc şi astăzi o porţiune din incinta exterioară a acestei cetăţi, “trăianul” !!
[11] În nici un caz asemenea construcţii nu puteau fi realizate “din goana calului” de către popoarele migratoare.
[12] Dintre multele cetăţi de acest gen cercetate până acum pot fi citate, ca exemple, cetăţile de la Buneşti-Avereşti din jud. Vaslui, sau Şuşturogiu ori Almaşu Mic din jud. Bihor.
[14] Mare parte din fortificaţiile montane de tip „murus dacicus” au fost ridicate, sau cel puţin amplificate, în intervalul dintre primul şi cel de al doilea război dacic.
[15] Anthony Everitt, Hadrian and the Triumph of Rome, Random House, NY 2010, p. 104: „timber – reinforced rubble core. The wood made these defenses flexible, and they resisted battering rams.”
[16] Erau oare dacii nişte „barbari”, în sensul peiorativ al cuvântului ?! Să ne amintim doar numărul uriaş de statui de daci, ridicat în epoca lui Traian şi în cea următoare. În toate acestea luptătorii daci sunt înfăţişaţi într-o postură impresionantă şi în nici unul dintre cazuri nu sunt reprezentaţi ca sclavi:
http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com/2011/01/un-mister-istoricstatuile-dacilor-din.html
[17] Mai putem observa similitudinea de formă a valului de pământ cu troienele de zăpadă. Să fie acesta o simplă coincidenţă ?
[18] Dacă mai era nevoie, acest exerciţiu de arheologie lingvistică ne confirmă drept urmaşi ai culturilor neolitice străvechi care au imaginat acest sistem de apărare a aşezărilor lor.
[19] Zona este, de altfel, înconjurată de un canal circular, alimentat din fluviul apropiat.
[20] Göteborg înseamnă exact „oraşul goţilor”.
[21] http://army.armor.kiev.ua/hist/kazan.shtml Ю. Веремеев: Русские саперы при штурме Казани, 1552 год
[22] Anthony Everitt, op. cit., p 177: “So he instructed Falco and his legions to withdraw from the lands of the Roxolani in eastern Dacia (leaving only a narrow cordon sanitaire north of the river …)
[23] Cu atât mai mult cu cât în Dacia clasică nu s-a practicat sclavia.
[24] După cum am justificat mai sus, valurile de pământ nu se puteau realiza în zonele calde, unde de altfel nici nu se întâlnesc.
[25] Deoarece pe durata de „exploatare experimentală” lutul miezului nu a dat peste tot satisfacţie, a fost înlocuit, în multe locuri, cu mortar.
[26] În cinstea acestui mare împărat, romanii mai numeau acest zid Vallum Aelium. Structura sa a fost evident inspirată din murus dacicus (Anthony Everitt, op. cit, p. 221: “clay and rubble core”).
[27] Pe coperta a 4-a a lucrării deja citate a lui Anthony Everitt, un comentator afirmă că gloria lui Hadrian în istoria imperiului s-a constituit “by fortifying her boundaries (the many famed Walls of Hadrian)”.
[28] Armata romană acorda o decoraţie specială legionarului care, prin luptă, pătrundea primul într-o fortificaţie duşmană. Se atribuia anume una dintre decoraţiile: corona muralis, respectiv corona vallaris. Prima se acorda militarului care escala un zid, iar cea de a doua celui ce depăşea o palisadă. (Este evident vorba de palisadele construite pe creasta unui val de pământ.) Autori consacraţi, precum Valerie A. Maxfield: The Military Decorations of the Roman Army, Univ. of California Press, 1981, pp 79-80: http://books.google.ro/books?id=Nuex2PW7QR0C&pg=PA79&lpg=PA79&dq=corona++vallaris&source=bl&ots=FJTxwsznII&sig=OaXji4ilHEjbTt85uCOSwiUCrBk&hl=ro&ei=WjyATv3iHo22hAfB8f0D&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=7&ved=0CFUQ6AEwBg#v=onepage&q=corona%20%20vallaris&f=false demonstrează cum corona vallaris s-a introdus mai târziu, în perioada imperială, când a devenit treptat prevalentă în raport cu corona muralis. Aparent paradoxal, istoria decoraţiilor militare romane confirmă astfel cucerirea marilor valuri de pământ tocmai în acea perioadă, când campaniile împăraţilor s-au îndreptat şi spre nord. Logica ar susţine deci şi ideea că acumularea acestei experienţe a impulsionat apărarea frontierelor romane prin valuri de pământ.
