Războiul imaginilor
în oglinzi strâmbe
dr. ing. Mircea SLĂNINĂ, Iaşi
Poveşti de tinereţe sau despre cum ne cunosc alte neamuri
În vara anului 1968, aflîndu-mă la Odessa, m-am îmbarcat
pe un vas de croazieră sovietic [1]
şi am vizitat coasta nordică a Mării Negre. Pe acel vapor m-am apropiat de un
grup de italieni, la invitaţia cărora am făcut în 1970 un frumos turneu prin
Italia. Cel mai apropiat am fost de Marina, o tânără italiancă care, la
începutul acestui turneu, „m-a învăţat Veneţia”. Cum ziua era de multe ori la
serviciu, multe plimbări prin Veneţia, cu ea, le-am făcut seara sau chiar
noaptea. (Majoritatea turiştilor habar n-au ce minunăţie este Veneţia noaptea !)
Una dintre întâmplările nostime şi memorabile mi s-a întâmplat într-o astfel de
seară.
Marina se străduia să-mi arate câte ceva semnificativ, ce
nu se afla din ghidurile pentru turişti. Ştiam că gondolierii – faimoasele 400
de familii ce păstrează această meserie încă din Evul Mediu – formează un gen
de castă închisă, în care, de secole, cunoştinţele necesare se transmit din
tată-n fiu [2].
Marinei i-a trecut deodată prin cap să-mi arate cât de pricepuţi sunt
gondolierii în materie de turişti străini. Se opreşte pe neaşteptate în dreptul
unui bătrân viguros ce-şi aştepta clienţii pe malul canalului. Intră cu el în
vorbă şi-l pune să ghicească din ce ţară provin eu. Gondolierul mă examinează scurt
din cap până-n picioare şi emite sentinţa. Cum eu nu pricepeam nimic din
dialectul veneto, Marina mi-o traduce în italiană: „La camicia
americana, i pantaloni francesi e le scarpe slave.”
Cu adevărat purtam o cămaşă roşie în carouri, moda
pantalonilor româneşti era desigur influenţată de linia franceză a vremii şi -
n-am priceput niciodată dece -, gondolierului i s-a părut că port pantofi ca
într-o ţară slavă. Deşi acesta recunoscuse cu precizie destule elemente uzuale
de identificare, însuşite în contactele cu turiştii, Marina a fost puţin
dezamăgită că gondolierul ei nu mi-a ghicit ţara. (Pe vremea aceea din România
veneau puţini turişti.)
Atunci Marina dezlegă şarada. Gondolierul, fără să stea
prea mult pe gânduri, spuse o frază ceva mai lungă. În traducere, viziunea
gondolierului despre România suna cam aşa: „Aha, asta-i ţara aceea în care
oamenii îşi îngroapă comorile în pământ şi vin mai târziu de le dezgroapă !” Iată
deci prin ce ne deosebeau strămoşii gondolierilor de celelalte popoare. Nimic
altceva nu li s-a părut mai important unor „talieni” care, în trecutul
îndepărtat, şi-au căutat norocul pe pământurile noastre. Iar această
caracterizare uimitoare a străbătut milenii, pentru a ajunge în cultura
gondolierilor din secolul XX.
Ne plângem adesea că străinii nu ne cunosc. Fals. Omul
din popor are uneori despre neamul nostru o imagine clară, simplă, deseori
corectă, formată în secole de contacte „la nivelul de bază”. În schimb, în
cultura intelectualilor occidentali, persistă resturile unei propagande
multi-seculare care nu ne este favorabilă[3].
Cine oare încurajează această propagandă ?
Papalitatea incipientă moşteneşte Roma decadentă
Comoara îngropată a regelui Decebal, care a salvat de la
faliment imperiul roman şi datorită căreia, vreme de un an, împăratul i-a
scutit pe toţi cetăţenii imperiului de impozite, a rămas puternic imprimată în
memoria colectivă a locuitorilor Romei. Cu atât mai mult în memoria
conducătorilor viitoarei biserici catolice.
După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus a trecut c\tva
timp până episcopul Romei a fost recunoscut drept capul întregii biserici apusene.
Dar astăzi este deja subiect de seriale ştiinţifice TV că în primele secole
după această recunoaştere toţi papii se recrutau din rândurile familiilor
romane influente, într-un climat împănat cu crime, corupţie şi dezmăţ. În această
atmosferă de prelungire a decadenţei romane aurul dacilor era o amintire
puternică, căci aurul era cel mai puternic motor al acţiunilor papalităţii.
Toată lumea ştie cum aparenta competiţie dogmatică cu
biserica răsăriteană a contribuit major la prăbuşirea imperiului bizantin, sub
loviturile turcilor proaspăt sosiţi. Dar pragmatic privind lucrurile, Vaticanul
promova cu prioritate interesele oraşelor comerciale italiene în profitabilul
comerţ cu Asia, prin intermediul arabilor. Ori, în această piaţă, Bizanţul era
cel mai supărător competitor.
Mahomed încă nu cucerise Constantinopolul când o uriaşă
flotă chineză a navigat din Marea Roşie în Marea Mediterană [4],
a ancorat la Veneţia, iar ambasadorul împăratului Chinei cu suita sa l-a
întâlnit la Florenţa pe papa Eugeniu al IV-lea şi pe consilierii acestuia [5].
Pentru a obţine pe cale paşnică supunerea acestor barbari îndepărtaţi, trimişii
împăratului Chinei, în afara demonstraţiilor făcute la bordul navelor, au
predat consilierilor papali sumedenie de hărţi şi broşuri cu desene şi
explicaţii. Acest uriaş «transfer tehnologic» „i-a făcut pe europeni să-şi
schimbe părerile cu privire la locul lor în univers, la astronomie, logică,
geometrie, arhitectură, tehnică, mecanică, anatomie, filosofie, politică,
război şi muzică” [6].
Mai citim din extraordinara carte a căpitanului Menzies: „Transferul de
cunoştinţe care a avut loc în 1434, s-a făcut între un popor care îşi
construise civilizaţia de-a-lungul a mii de ani şi o Europă care abia era pe
punctul de a se ridica din nou, după cei o mie de ani de stagnare care au urmat
prăbuşirii Imperiului Roman. Seminţele chinezeşti au căzut pe un teren foarte
fertil.
Până acum, Renaşterea a fost prezentată ca o revenire la
viaţă a civilizaţiilor clasice europene, cea greacă şi cea romană. Influenţa
chinezească a fost ignorată. Chiar dacă nu poate fi pusă la îndoială importanţa
Greciei şi a Romei, transferul acelui bagaj de cunoştinţe dinspre China spre
Europa a constituit, în opinia mea, scânteia care a dus la declanşarea
fenomenului numit Renaştere.
A venit momentul unei reconsiderări, fără menajamente, a
viziunii eurocentriste asupra istoriei”[7].
Romanii n-au recunoscut niciodată marile datorii ce aveau
faţă de etrusci. Înscriindu-se pe aceeaşi linie, esenţa deciziilor luate de
consiliile papale a fost escamotarea vizitei şi a efectelor sale. Decizia
a fost respectată ad litteram: vreme de 564 de ani (!) nu s-a suflat o vorbă
despre vizita flotei chinezeşti, despre tratatele de cultivare a orezului, despre
hărţile tuturor continentelor, despre armele de foc, despre navele şi
elicopterele chinezeşti, despre sistemele lor de navigaţie, despre ecluze şi în
general despre hidraulica / hidrotehnica chinezilor şi despre multe, multe alte
progrese tehnologice, introduse rapid în Europa anilor următori, pe baza
informaţiilor preţioase aduse de aceşti asiatici[8].
Proporţiile acestei ascunderi a adevărului depăşesc
orice imaginaţie a naivilor est-europeni care suntem astăzi, scutindu-ne de
revoltă. Revoltătoare şi de ne-iertat rămân însă nu doar conformismul
atâtor intelectuali vest-europeni, ci şi angajarea voluntară prin care
s-au implicat conştient în acest complot al tăcerii. Citînd un
alt autor, Menzies specifică: „ideile şi realizările altora erau furate fără
ruşine chiar de către artişti precum Francesco. [El] nu a menţionat niciodată în lucrările
lui ulterioare numele sursei din care s-a inspirat”[9].
Se vede că occidentalii nu prea cunosc ceea ce este recunoaşterea şi
recunoştinţa. Iar biserica (catolică, în acest caz) a fost din totdeauna
responsabilă pentru educaţia morală a credincioşilor săi ...
Dar lucrurile nu s-au oprit aici.
Descoperirea ... descoperirilor
Evenimente importante se succedau cu repeziciune în acea
epocă. Cucerind Constantinopolul, turcii au pus curând lacătul peste comerţul
cu Marea Neagră. Ceva mai târziu, acelaşi lucru s-a repetat pe seama Orientului
Mijlociu. Comerţul trans-mediteranean a fost puternic afectat, oraşele
comerciale ale Italiei au trecut în penumbra istoriei. Interesul Papei s-a
deplasat către susţinerea monarhiilor iberice catolice. Pe hărţile lăsate
Vaticanului de către amiralul Zheng He erau clar reprezentate nu doar China şi
India, ci şi Americile. Peninsula iberică era cel mai bine plasată pentru
lansarea epocii marilor descoperiri geografice. Şi, după cum am învăţat
în şcoală, eroii – navigatori au pornit cu curaj în necunoscut şi au descoperit
pământuri şi rute comerciale până atunci neştiute de europeni [10].
Dar cercetările echipei lui Gavin Menzies dovedesc – cel
puţin - că „cu 18 ani înainte de a porni pe mare, Columb avea deja o hartă a
Americilor”. Iar celălalt căpitan de navă din aceeaşi flotilă, Martín Alonso
Pinzón, studiase şi el o hartă a Americilor în biblioteca Papei (!).
Şi iată încă un caz semnificativ. Pentru a traversa
viitoarea strâmtoare «Magellan», acesta a trebuit să înnăbuşe o răzmeriţă,
despre care un participant spunea mai târziu: „Noi toţi am crezut că [strâmtoarea]
este o fundătură; dar căpitanul ştia că trebuie să navigheze printr-o stâmtoare
bine tăinuită, pentru că o văzuse pe o hartă păstrată în trezoreria regelui
Portugaliei ...”[11].
Ca şi în cazul progreselor tehnologice sus menţionate,
papalitatea a impus o tăcere totală cu privire la informaţiile geografice ce au
fundamentat deciziile pentru marile călătorii, informaţii cu care erau înarmaţi
amiralii - exploratori. Foarte probabil, aurul Chinei, Indiei şi al imperiilor
pre-columbiene a fost şi de această dată motivaţia supremă a deciziilor
Vaticanului, chiar dacă aceasta este doar o supoziţie. Faptul că adunarea acelui
aur şi uneori uciderea în masă a băştinaşilor s-au făcut mai apoi prin
intermediari (casele regale ale Spaniei şi Portugaliei) nu absolvă pe nimeni de
responsabilitatea morală a deciziilor secrete, luate la Vatican.
Pentru a acoperi adevărul s-a fabricat scenariul
papal, pentru consumul marelui public. Conform acestuia, amiralii iberici au
fost primii descoperitori ai
acelor tărâmuri îndepărtate, fără a dispune de vreo informaţie prealabilă. S-a
creat astfel aparenţa unei priorităţi în descoperirea Americilor. Dar, cui
prodest ?
Pentru a justifica înstăpânirea
pe acele pământuri şi exploatarea lor nemiloasă s-a imaginat şi întreţinut o
mentalitate nouă: «fiind descoperite de către noi, catolicii, acele pământuri
aparţin monarhiilor împuternicite de către papă în acest scop. Nu contează dacă
acolo există nişte locuitori. Aceştia sunt oricum nişte fiinţe inferioare nouă,
nişte păgâni pe care – fie că vor, fie că nu vor – noi, oştenii papei, o să-i
convertim la adevărata credinţă.»
Deşi a fost fabricată pentru
beneficiul monarhiilor iberice, această mentalitate a convenit şi celorlalte
puteri maritime europene care au succedat Spaniei în stăpânirea mărilor şi a „noilor”
continente. Prin aceasta, Vaticanul se află la rădăcina imperiilor coloniale [12].
Dar cine suntem noi, românii ?
În zilele noastre, în cultura română ia amploare o
dezbatere foarte aprinsă privitoare la rădăcinile multi-milenare ale poporului
nostru şi la continuitatea sa pe aceste meleaguri. Şi nu mai este o înfruntare
cu duşmani ai naţiunii noastre, ci o înfierbântată contrazicere intra-naţională,
între şcoala „clasică” de istorie şi un mare număr de amatori de istorie
antică, entuziaşti partizani ai ideii că suntem aici moştenitorii Vechii
Culturi Europene, de acum circa 7 – 8.000 de ani, ori cel puţin ai tracilor
(daco-geţilor). O asemenea înfruntare de
idei este bine-venită, pentru a evita «anchilozarea» conceptelor moştenite de
la „şcoala ardeleană”. Credem că era mai demult cazul ca istoriografia noastră
să fie mai vie, deschisă, permanent pregătită să asimileze cinstit şi creativ
noutăţile oferite de arheologie, de studiul limbilor, de paleo-genetică şi de
multe alte ramuri ştiinţifice, mai toate îmbogăţite prin progresele
tehnologiilor moderne. Adesea, tineri [13]
cercetători sau ingineri sau medici sau fizicieni sau jurnalişti sau militari
remarcabili, stăpâni pe noile tehnologii de investigaţie, de comunicare şi de prelucrare
a datelor, pun întrebări provocatoare, vin cu ipoteze şocante, care deranjează
promovarea specialiştilor pe căile clasice.
Schematizînd, discuţia / bătălia se poartă între două „şcoli”
/ teorii:
-
cea veche, rezumată prin lozinca
„Noi suntem urmaşii Romei !” şi
-
cea nouă [14]:
„Nu suntem urmaşi ai Romei, ci Roma se trage de pe la noi !”.
Rezistenţa vechii lozinci este mult mai puternică decât
obişnuita inerţie a culturilor. Ea este susţinută nu doar de şcolile tradiţionale
de istorie, lezate în orgoliul lor de atacurile venite din partea „ne-specialiştilor”,
ci şi de aderenţa unor mase mari de români patrioţi, îngrijoraţi de felul cum
sunt clătinate temeliile a „ceea ce au învăţat în şcoală”.
În esenţă, teoria nouă se bazează pe câteva constatări
provocatoare:
-
doar o mică parte din teritoriile locuite
de daci şi de triburile înrudite au fost ocupate de armatele romane;
-
romanii au stăpânit aceste teritorii
puţin peste un secol şi jumătate.
Noi, românii de astăzi, privim cu uimire la această
confruntare şi ne întrebăm care este scenariul corect al trecutului nostru,
deci care oglindă arată adevărata noastră imagine ?
Moştenirea mult râvnită, în nici un caz moştenitorilor de drept !
În timp, după spargerea în imperiul roman de
răsărit şi în imperiul roman de apus, o dilemă creştea: care
dintre acestea va moşteni gloria imperiului abia dispărut, sau măcar cultura
greco-latină care l-a făurit ?! Noile state barbare ce se năşteau în Vestul
Europei nu puteau pretinde la o asemenea demnitate, cel puţin până la afirmarea
lui Carol cel Mare. Dar papalitatea, deşi aparent doar o putere spirituală,
prin multe dintre acţiunile sale, tindea indirect la controlul întregului
continent, uneori chiar mai departe. În Răsărit, imperiul bizantin beneficia de
continuitatea construcţiei statale romane (cu componentele sale militară,
juridică, artistică şi culturală în general); dar, pentru a fi moştenitorul, acesta
avea o problemă, în curs de amplificare.
Mai „egali între egali”, grecii din imperiul bizantin au
devenit poporul – lider, care şi-a impus treptat limba şi deci cultura sa. Au
avut grijă să se intituleze romei, iar prin politica lor oarbă s-au
delimitat treptat de băştinaşii mai nordici ai peninsulei balcanice [15].
Noi, românii (fie, stră-românii) eram la Nordul şi la Sudul Dunării grupul de
populaţii cel mai numeros; ca urmare, grecilor nu le convenea să ne recunoască
drept vorbitori nativi de limbă latină, adică drept adevăraţii urmaşi (ba poate
chiar strămoşi) ai Romei. Ei au contribuit major la răspândirea poreclei de
„valahi” pe care ne-o dăduseră migratorii [16].
Iată cum oglinzile strâmbe produc imagini deformate. Nici gând de a reduce la
aceasta relaţia noastră cu cultura bizantină. Dar dacă există un „bun simţ
istoric”, se pare că am fost neamul important din Balcani a cărui identitate a
fost cel mai puternic denigrată [17]
şi mai programatic [18]
ocultată de cultura oficială a imperiului bizantin.
Ridicarea ţaratului român şi bulgar al Asăneştilor a fost
favorizată tocmai de decăderea imperiului de la Constantinopole, ocupat de
cruciaţii occidentali trimişi de papă, nu cu multă vreme înainte. În acest context,
„competiţia cu cruciaţii latini la succesiunea bizantină i-a obligat pe români
să îşi redefinească identitatea politică în termenii apartenenţei la catolicism,
a revendicării drepturilor la moştenirea imperială romană ...”. Ca efect, „papa
Inocenţiu al III-lea a recunoscut regalitatea vlahă şi bulgară a lui Ioniţă
Caloian la 1204”[19].
Dar ulterior conjunctura schimbîndu-se, asăneştii au revenit la ortodoxie,
odată cu întregul popor al regatului. O asemenea ofensă nu se uită uşor.
Încercînd să profite pe moment de puterea în creştere a
Romei catolice, ţarul Ioniţă îi oferise o sugestie privind originile noastre,
în bună măsură corespunzînd trebuinţelor Vaticanului. Aceasta a fost prima
ocazie în care papalitatea a trebuit, dacă nu să recunoască, cel puţin să
accepte descendenţa romană a românilor (vlahilor). Poate că atunci, observînd
sensibilitatea românilor la persecuţia culturală [20],
papalitatea a preluat scenariul (aparent corect) oferit de Ioniţă. În decursul
istoriei sale de cuceriri religioase ea l-a mai adaptat şi re-folosit.
Iezuiţii şi prima uniaţie
Străinii care ne vizitau în Evul Mediu se minunau că
ţăranul şi boierul vorbeau aceeaşi limbă, ceea ce nu se întâmpla în ţările lor.
Acolo clasele sus-puse vorbeau de cele mai multe ori o limbă artificială - creată
în mănăstiri pe baza limbii latine -, necesară pentru funcţionarea centralizată
a statelor absolutiste, iar mai apoi a noilor naţiuni, burgheze. De aici
importante diferenţe între cultura populară, a omului aproape fără şcoală şi
cultura aristocratului, formată cel mai adesea sub îndrumarea bisericii
catolice. Ori, Vaticanul a avut grijă să manipuleze mental clasa dominantă a
Occidentului, prin intermediul căreia îşi înfăptuia politica sa „globală”. Agenţii
de manipulare erau preoţii şi călugării, clerul în general.
La „frontierele religioase”, prozelitismul catolic se
folosea cel mai bine de ordinele călugăreşti, mai mobile şi mai direct legate
de Sfântul Scaun. Dar, în perioada avansului Reformei, ordinele monahice militare
erau demult revolute [21].
Ordinele călugăreşti mai vechi (care-şi încălcaseră de multe ori jurămintele de
supunere, castitate şi sărăcie) erau în bună parte compromise. Catolicismul
avea nevoie de un instrument mai flexibil, adaptat noilor realităţi
social-politice şi culturale ale Europei. Acesta a fost „Societatea lui Isus” -
iezuiţii. Nu întâmplător ordinul lui Ignaţiu de Loyola s-a înfiinţat într-o
universitate (Paris, 1540), căci iezuiţii – culţi, umblaţi, poligloţi, diplomaţi
– au extins cu mult fruntariile catolicismului, pe toate continentele. În acest
scop ei s-au adaptat specificului local, au înfiinţat şcoli bune pentru elitele
băştinaşe, uneori pentru clerici. Într-o anume regiune, în afară de a fi
educatori ai fiilor de nobili, ordinul s-a concentrat adesea pe un grup social
sau naţional mai oprimat, căruia i-a oferit apropierea de clasele avantajate,
fără a răsturna însă ierarhia socială existentă.
În conformitate cu viziunea pan-europeană a Vaticanului, o
vicleană strategie de convertire a fost aplicată în Polonia răsăriteană, asupra
rutenilor ortodocşi. Pentru o asemenea convertire în masă s-a folosit un stat
puternic şi foarte catolic, precum Polonia medievală. Ramura vestică a celor ce
se vor numi mai târziu ucraineni s-a supus religios Romei la 1596 (uniaţii).
Trecuse o jumătate de veac de la înfiinţarea ordinului
iezuit. Cum în Galiţia pregătirea convertirii începuse înaintea oficializării, este
de presupus că iezuiţii au participat doar la faza finală, trăgînd învăţăminte
valoroase. Căci Vaticanul avea în plan noi etape de catolicizare a răsăritului
european, pe seama ortodoxiei. Cea mai tentantă era Transilvania, deja împănată
cu unguri şi saxoni, bogată în aur, argint, sare şi alte minerale. Dar lipsea aici
un element decisiv: opresorul puternic, adică un stat catolic fervent. De
aceea, cea de a doua uniaţie a trebuit să mai aştepte o sută de ani (până spre
anul 1700), când în Ardeal se înscăunase deja imperiul austriac, dinastia catolică
de Habsburg. Dar să nu ne închipuim că, până atunci, opera prozelită a
papalităţii s-a oprit.
După prima uniaţie, masa mare şi compactă de români –
ortodocşi, dar latinofoni – era încercuită de catolici şi reformaţi dinspre
Vest (Ungaria) şi de catolici dinspre Nord (Polonia). Românimea transilvană
rezistase cu destul succes asaltului calvinist, căruia Sinodul pan-ortodox de
la Iaşi [22]
îi dăduse o replică puternică. În aşteptarea unei mai bune conjuncturi în
Ardeal, trebuia încercată slăbirea ortodoxiei, măcar într-una din ţările române
autonome. Vaticanul a ales Moldova. Polonia îi era vecină pe malul stâng al
Nistrului, de-a-lungul „Ţării de Sus”, deci moldovenii erau mai supuşi
influenţei culturale dinspre acest regat, încă puternic. „Societatea lui Isus”
căpătă atunci o nouă misiune. Un centru cultural iezuit se edifică în Podolia, la
răsărit de marea cetate a Cameniţei, pentru ucrainenii din Sud-Estul regatului
polon şi pentru moldoveni.
Şcolarii de la Bar
Bunica mea dinspre mamă, ucraineancă de pe malul stâng al
Nistrului, a trăit în Basarabia cea mai mare parte a celor 94 de ani ai săi.
(Ultimii, i-a petrecut în Iaşi.) O soră şi o nepoată, cu bărbaţii lor, trăiau
dintotdeauna într-un sat din zona Movilăului. Cam prin 1967 le-am însoţit acolo
pe mama şi pe bunica. După regulile sovietice, străinii trebuiau să se prezinte
la miliţie pentru a li se aplica o stampilă pe paşaport [23].
Am plecat la Bar, centrul raional competent, cu structuri adecvate de miliţie [24].
Centrul raional arăta în acele vremuri mai degrabă ca un
sat mai răsărit, aproape fără clădiri reprezentative. Mi-a sărit însă în ochi
biserica catolică din mijlocul aşezării, păzită de un bătrân îngrijitor
neputincios, dar manierat, de cultură evident poloneză. Arhitectura ei era
tipică pentru goticul occidental, însă toate dimensiunile mi s-au părut atunci
reduse la scară. Era acoperită cu straturi succesive de var alb, singura
reparaţie ce şi-o puteau permite credincioşii locali, în acele vremuri. În
total contrast cu ambientul urbanistic al zonei, această biserică era singura
rămăşiţă a acelui centru cultural iezuit, pe care am găsit-o eu, atunci şi
acolo.
În anii care au urmat am meditat îndelung asupra acestei
prezenţe surprinzătoare, avanpost al catolicismului într-o lume ortodoxă. Încercam
să mi-i imaginez pe Miron (şi, pare-se, şi pe Velicico) Costin ca studenţi ai
iezuiţilor la Bar, căci pe o anumită direcţie rezultatele învăţăturii
lor acolo au fost peste aşteptări. Ne referim aici la descoperirea şi
promovarea asiduă de către marele cărturar:
-
a descendenţei nobile a moldovenilor,
din oştenii aduşi aici de imperiul roman,
-
a unităţii de neam a românilor din
Moldova, Ţara Românească şi Ardeal, ca scoborâtori din colonii împăratului
Traian [25],
-
a identităţii limbii vorbite în cele
trei ţări locuite de români [26].
Lecţiile lui Grigore Ureche şi ale lui Miron Costin
Analizînd educaţia primită în Polonia de două generaţii
succesive de tineri boieri moldoveni am ajuns la unele concluzii destul de
edificatoare privind politica Vaticanului faţă de neamul nostru. Pentru această
paralelă ne-au stat la îndemână cei mai de frunte cronicari ai Moldovei:
Grigore Ureche şi Miron Costin. Ambii aparţineau unor familii admise în şleahta
poloneză. Amîndoi şi-au făcut studiile în Polonia, la colegii iezuite, primul
(foarte probabil) la Lvov, iar următorul la Bar. Disciplinele studiate au fost
cam aceleaşi, căci scopul educaţiei primite era trecerea la catolicism. Dar, în
această privinţă, rezultatele au fost nule: ortodoxia făcea parte din
conştiinţa de neam a tinerilor noştri boieri. Impresionantul lor patriotism „supt
odată cu laptele mamei”, îmbibat acum de contactul vast cu cultura occidentală
contemporană, a rodit în cugetul şi sufletul lor datoria de a-şi ridica neamul
prin cultură. Reveniţi în ţară, amîndoi au îndeplinit înalte dregătorii în
statul moldovean, dar, în acelaşi timp, s-au dedicat scrisului.
Diferenţele urmează. Deşi studiază în capitala Galiţiei,
Grigore Ureche nu vădeşte o cunoaştere deosebită a limbii latine, cunoaştere
care pe atunci era esenţială pentru un nobil, prozelit catolic [27].
El menţionează originea romană a românilor, ca şi unitatea de neam a locuitorilor
celor trei principate române. Dar nu dezvoltă acest set de idei, căci nu
vădeşte cunoştinţe serioase de istorie a Romei. Ni se pare evident că, la abia
un deceniu de la înfăptuirea primei uniaţii, papalitatea încă nu elaborase o
strategie dedicată atragerii moldovenilor la catolicism.
Ceea ce-l distinge pe Miron Costin este că şi-a însuşit de
la iezuiţi bogate cunoştinţe de istoria Romei. Am spus mai sus „peste
aşteptări”, deoarece patriotismul înnăscut al acestei serii de elevi s-a consolidat
prin conştiinţa unităţii unui neam vechi şi mare, băştinaş şi glorios.
A fost acesta un rezultat exclusiv al silinţei lui Miron, sau lecţiile de
istorie a Romei şi Daciei au făcut parte din „programa analitică” a colegiului
de la Bar ? Cunoscînd disciplina riguroasă cu care îşi conducea acţiunile
ordinul iezuit, înclinăm cu hotărîre spre a doua variantă [28].
O fi fost colegiul de la Bar superior calitativ unui colegiu iezuit mai vechi,
aflat într-un oraş important al Europei ? Nu credem. Atunci se impune o singură
concluzie: în intervalul de 20 – 30 de ani dintre cele două şcolarizări,
Vaticanul pusese la punct o strategie de atragere a moldovenilor spre
catolicism şi o implementa deja prin colegiul dedicat lor, la Bar.
Mitul descendenţei glorioase
Aflat la concurenţă cu Reforma, catolicismul nu mai putea
face convertiri cu sabia, ci era nevoit să atragă prozeliţii spre
catolicism. În mod special ordinul iezuit a practicat convertirile prin
cultură. Dar, chiar şi în cazul uneia culturale, orice strategie se supune unei
idei de bază. În cazul românilor atracţia a constat în mitul
descendenţei glorioase din împăratul Traian.
Iezuiţii erau obligatoriu buni cunoscători ai limbii
latine – limba de comunicare a Evului Mediu. Ei mai obişnuiau să înveţe limba
popoarelor pe care se ambiţionau să le convertească. Iar predînd istoria creştinismului,
implicit informau elevii cu privire la Imperiul roman. În contactele cu românii
(din toate aceste ţări pline de comori ascunse), iezuiţii îşi confirmau lecturile
din bibliotecile Vaticanului: „valahii” vorbeau limba cea mai apropiată de
latina populară.
A-i învăţa pe „valahi” latina, era deci simplu. Dar căpătînd
acces la textele clasice, „valahii” ar fi aflat că sunt băştinaşi pe aceste
pământuri de multe mii de ani; că strămoşii lor traci erau doar cu ceva mai
puţin numeroşi decât locuitorii Indiei; că geto-dacii - ramura nordică a
tracilor - erau cei mai viteji şi mai drepţi dintre ei; că în războiul troian
numai tracii ştiau să lupte călare [29];
că dacii vorbeau ... latineşte, mai înainte de a fi fost „romanizaţi”; că deveniseră
creştini înaintea majorităţii popoarelor Europei. Ar fi citit poveşti despre vajnicii
daci care-şi apărau libertatea [30];
ar fi descoperit că dacii nu erau inferiori romanilor în plan tehnologic [31],
ba că împărtăşeau chiar o spiritualitate foarte înaltă; ar fi înţeles că romanii
au venit aici doar ca să ia aurul dacilor. Ar mai fi aflat că legiunile au
ocupat o mică parte a Daciei, garnizoanele lor fiind amplasate pe lângă
locurile foarte profitabile (minele de aur / argint şi salinele din
Transilvania şi, respectiv, lângă coridoarele comerciale de la Nordul Mării
Negre). Unii şcolari ar fi ajuns să viziteze Roma, parcurgînd pe columna lui
Traian istoria războaielor dacice şi văzînd monumentalele statui de daci [32],
lăsate de romani. Ori, pentru a deveni buni plătitori de taxe pentru Vatican,
„valahii” trebuiau să cunoască istoria nu aşa cum a fost, ci aşa cum convenea
primei puteri globaliste din istoria planetei [33].
În spatele convingerilor religioase, convertirea trebuia
să fie o bună afacere, care merita efortul. Suntem convinşi că sumedenie de
texte antice au fost distruse sau – în cazul cel mai fericit – ascunse în tainiţe
ale Vaticanului unde nu au acces decât un număr foarte mic de inţiaţi. (Vezi
anexa.) În locul acestora, călugări de mare erudiţie au confecţionat pentru
uzul „valahilor” o istorie atrăgătoare, care ar putea fi denumită scenariul
iezuit. Conform acestuia, sălbaticii daci au fost învinşi în luptă dreaptă şi
apoi decimaţi de către legiunile romane. În continuare imperiul a romanizat rapid
prin colonizare toate populaţiile din această parte a lumii. „Valahii” ar fi
fost urmaşii acelor colonişti, fiind deci exclusiv urmaşii bărbaţilor romani. Deşi
romanii ocupaseră doar vreo 14% din teritoriul locuit de daci, locuitorii
acestor meleaguri şi-ar fi schimbat limba ce-o vorbeau în doar vreun secol şi
jumătate [34].
Nepoţii acestor colonişti ar fi plecat apoi la sud de Dunăre, urmînd trupele şi
administraţia romane în „retragerea aureliană”. Strănepoţii lor ar fi revenit
pe pământurile iniţiale, în transhumanţă, pe urma turmelor de oi. Imaginea
noastră în oglinzile iezuite era atrăgătoare, dar deformată. Esenţial însă
pentru catolicism era ca boierii noştri moldoveni să priceapă că
Roma a fost şi rămâne „buricul
pământului”.
De acolo vin
toate realizările importante,
acolo se iau
hotărîrile pentru toţi creştinii,
căci Papa este
deasupra tuturor regilor şi împăraţilor !!!
A doua uniaţie; rolurile puterii politice şi a celei spirituale
Primul „experiment valah” a fost în general un eşec. Cu
educaţia lor vestică, iezuiţii erau convinşi că, îndată după convertirea la
catolicism a nobililor moldoveni, „prostimea” îi va urma ne-condiţionat.
Românii, însă, au iritat din nou papalitatea. Nici măcar feciorii de boier nu
şi-au schimbat credinţa. Cu atât mai puţin „plebea”; iar călugării şi preoţii
au rămas pe mai departe duşmănoşi. Prezenţa turcilor – altfel, toleranţi în ce
priveşte religiile – era foarte stingheritoare [35].
Polonia slăbise, a intervenit implicarea ruşilor, iar în Principatele române
turcii au adus domnitori fanarioţi (ortodocşi). Urmaşi ai romeilor
bizantini, fanarioţii nu aveau nici bunăvoinţa şi nici mijloacele pentru a
promova originea romană a băştinaşilor. În Moldova Costineştilor, condiţiile
erau acum foarte neprielnice pentru convertiri. Singurul câştig al campaniei
fusese verificarea unei idei: „mitul descendenţei romane” avusese la intelectualii
„valahi” un succes neprevăzut [36].
Între timp însă, în Ardeal se creaseră condiţii aproape
ideale pentru a doua uniaţie. În centrul Europei Austria luase locul Ungariei.
În Transilvania vecină nobilimea maghiară şi cea secuiască, ca şi patriciatul
saxon, adoptaseră Reforma. Românii, naţiune oprimată, aveau o subţire pătură
conducătoare (spirituală) – clerul ortodox, care visa la un statut social
apropiat de cel al clerului catolic sau reformat. Papalitatea şi Casa de
Habsburg îşi doreau în egală măsură atragerea „valahilor”, cea mai numeroasă
populaţie. Mână-n mână, au negociat cu protopopii românilor. Câştigurile acestora
erau confirmate prin diplome imperiale şi apoi sabotate de nobilimea celor
patru „religii recepte”.
Contrar dorinţei acestora din urmă, pentru ca să-şi poată
plăti taxele către împărat [37],
respectiv către biserica greco-catolică, starea materială a românilor trebuia
ameliorată. O asemenea orientare au avut iniţiativele administraţiei imperiale precum
regimentele grănicereşti, şcolile de pomicultură şi alte asemenea măsuri. Dar cea
mai ieftină şi mai rodnică investiţie era ridicarea prin cultură. Meritoriu, ştafeta
a fost preluată de puterea spirituală: ordinul iezuit. Şcolile pentru preoţii
greco-catolici şi îndeosebi „academia” de la Blaj, au format clerici mai puţin
ataşaţi de ortodoxism. Încă din prima generaţie de asemenea clerici s-au
ridicat corifeii „Şcolii ardelene”, pentru care originea nobilă a abia
toleratului popor român a devenit stindardul luptei de afirmare naţională a
românilor ardeleni, fie ei greco-catolici, fie ortodocşi. Planificatorii
ordinului nu anticipaseră succesul de masă pe care „mitul descendenţei romane”
îl va avea în Transilvania. Masa mare de ţărani ardeleni l-a adoptat aproape
fulgerător, căci – fără vreo legătură cu sosirea iezuiţilor - aceştia păstraseră
în cutele adânci ale conştiinţei de neam ceva din amintirea măreţiei romane,
din care au făcut parte vreme de câteva generaţii [38].
Dar fidelitatea astfel dobândită a unui întreg popor faţă de „drăguţul de
împărat” a fost covârşită de ascuţirea contradicţiilor naţionale din principat,
ceea ce nu fusese în intenţiile Vaticanului.
Protocronism, apoi scenarii modernizate
Noua conştiinţă a unităţii de neam, clamată de un Miron
Costin cu două veacuri înainte, a fost răspândită peste munţi de tinerii
ardeleni, cu cartea de istorie în straiţă sau sub căpătâi. În doar două – trei
generaţii, scenariul iezuit a radiat de o parte şi de alta a Carpaţilor.
Acestea au fost generaţiile care au însufleţit luptele pentru emanciparea
românilor şi în cumplitul război pentru desăvârşirea statului naţional unitar
român. În acest climat de recuperare cu orice preţ a identităţii naţionale,
decenii de-a-rândul, toate şcolile dinlăuntrul şi din afara arcului carpatic au
implantat în minţile tinerilor români scenariul iezuit referitor la
formarea poporului român [39].
În perioada interbelică însă, mari personalităţi culturale române au retuşat – apăsat,
dar ne-polemic - sus-numitul scenariu [40],
oferind dacilor o compensare istorică: „ne tragem din Traian şi Decebal”.
O altă „translare” abilă a scenariului a avut loc abia în
perioada lui Ceauşescu. Odată „descoperită” epoca de reală afirmare istorică a
dacilor sub Burebista, ne-am trezit în mai mare măsură urmaşii acestora, decât
ai romanilor [41].
După Revoluţie însă, ne-am distanţat de exagerările politice ale acestui scenariu
dacic. Dar pe baza adevărurilor astfel puse în lumina reflectoarelor
naţiunii, un mare număr de români nutreşte o reală simpatie pentru descendenţa
din „vitejii şi înţelepţii” daci.
Pe acest teren sensibillizat - iar acum dornic de
clarificări -, a prins uşor foarte recenta campanie pentru scenariul dacic
corectat. Acesta a fost cel mai bine sintetizat în filmul de televiziune
„Dacii – adevăruri tulburătoare”[42].
În zilele noastre, colecţii impresionante de informaţii atent selectate despre
daci sunt construite pe Internet, precum http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/2012/01/cicero-vorbea-lingua-romaneasca.html
În ele se afirmă că limba latină şi limba locuitorilor
Daciei erau „surori”, plecînd dintr-un trunchi comun [43].
Aceste colecţii şi prezentări îmbogăţesc şi consolidează cunoaşterea populară a
vieţii strămoşilor şi stimulează dezbaterea asupra credinţelor, evenimentelor,
etc. Unii dintre aceşti cercetători ne-instituţionalizaţi cochetează chiar cu
teza ispititoare că am fi descendenţii celei mai vechi populaţii a Europei [44].
După nenumăratele sacrificii pe altarul afirmării naţiunilor, pe bătrânul
nostru continent identităţile naţionale nu prea mai sunt astăzi contestate. În
acest nou climat traversăm un paradox. Opiniile publicului larg occidental sunt
în continuare potrivnice ideii că în Carpaţi şi la Dunăre ar fi putut apare
primii germeni de civilizaţie europeană. Dar destui dintre specialiştii străini
tratează cu egală măsură ipotezele acestea îndrăzneţe, iar câţiva au acceptat
deja descendenţa noastră din Vechea Cultură Europeană.
În România însă, cu tot refuzul tăios al „şcolii clasice”
(universităţi) de a angaja un dialog cu promotorii noilor scenarii, această agitaţie
nu poate lăsa indiferenţi chiar pe toţi istoricii profesionişti. De exemplu, în
a sa „Istoria românilor”, vol. I, din care am citat copios (spre beneficiul
prezentei lucrări), Ovidiu PECICAN propune un nou scenariu pentru formarea
poporului român. Fără a se atinge de teoria romanizării dacilor în doar 165 de
ani [45],
el afirmă cu curaj că „... ei [românii, n.n.] sunt, măcar în parte, şi
urmaşii triburilor trace romanizate din sudul Dunării, care au persistat în
folosirea latinei şi după ce bizantinii au abandonat-o”. Parcă pentru a tăia
nodul gordian al continuităţii românilor pe actualul teritoriu al României
moderne, Pecican afirmă: „Greşeala constă în reducerea ca teritoriu al
etnogenezei românilor la arealul actualei Românii şi omiterea albiilor etnice
balcanice. Nici Dacia nord-dunăreană singură, nici patriile balcanice ale
latinofonilor din Europa de Sud-Est nu trebuie separate şi absolutizate ca
leagăn al limbii şi poporului român.”[46]
Iată deci cum se „topesc” descendenţele noastre exclusive, fie din daci, fie
din romanii lui Traian.
Consecvenţă continentală şi seculară
Într-o vreme în care religia nu
mai atrage tineretul occidental, românii se recunosc covârşitor şi statornic
drept ortodocşi. De exemplu, după Revoluţia română, re-căpătînd libertatea de a
alege, majoritatea foştilor noştri greco-catolici au rămas pe mai departe în vechea
comunitate de credinţă, cea a strămoşilor lor de dinaintea uniaţiei. Cu toată
această tensiune latentă, în ultimele decenii putem distinge la români o
anumită simpatie faţă de catolicism. Ea s-a evidenţiat plenar cu ocazia vizitei
papei Ioan Paul al II-lea în România, prima vizită a unui suveran pontif într-o
ţară ex-comunistă, ne-poloneză [47].
În acest context cu mare anvergură istorică, papa a promis încetarea presiunii
prozelite asupra ortodocşilor români. După o înfruntare care durase mii de ani,
am fost părtaşi la o mare reparaţie istorică.
Dar pare că în prezent
Occidentul regretă această opţiune, a unui papă născut şi crescut în Polonia
vecină nouă. Căci acum, parcă pentru a ucide valul de entuziasm pe care
intraseră în Uniunea Europeană, ţările membre majoritar ortodoxe sunt puternic
persecutate în interiorul UE: Grecia, Bulgaria, România. Cât despre despre
republicile ortodoxe ieşite din fosta Iugoslavie, ce să mai vorbim ! Cum să ne
explicăm această persecuţie ?
Între altele, ne amintim că, încă din perioada
cruciadelor, catolicismul a inoculat credincioşilor săi un sentiment de
superioritate faţă de ortodocşi. În aceste condiţii, este interesant că,
trecînd peste diferenţele de dogmă, se poate observa cum adesea puterile
protestante prelungesc în politica lor externă simpatiile, respectiv
antipatiile, decise de Vatican, acum câteva secole.
Pentru ţări foste comuniste învecinate occidentalii
aplică dubla măsură. În materie de politică comunitară, pentru o anume
„abatere” România este aspru condamnată, în vreme ce pentru aceeaşi abatere,
Ungaria este mângâiată dulce pe cap ! Chiar dacă într-o vreme Occidentul era
speriat de „instalatorul polonez”[48],
noi rămânem – cu intermitenţe, ce-i drept – persecutorii propriilor noştri
copii, generatorii valurilor de ţigani indezirabili, poporul corupt şi care nu
respectă regulile democraţiei ş.a.m.d. Revine cu insistenţă aceeaşi întrebare:
dece ?
Pe acest blog, făceam recent o trimitere la studiul de
soluţie pentru proiectul LORIN [49].
Iar în acest studiu susţineam că interesul Germaniei pentru Ucraina sudică este
mai vechi de-un secol. Iar României îi era rezervat un loc de stat slab, cu
autonomie redusă [50].
În general, dat fiind amplul aparat birocratic implicat,
în materie de politică internaţională toate marile puteri prezervă o mare
stabilitate în timp a opţiunilor strategice privind o ţară sau alta. Este cu
atât mai mult cazul acelei mari puteri financiare şi influenţiale care este
Vaticanul, ale cărui opţiuni s-au conservat intacte peste multe veacuri. Avînd
în vedere că, în mod repetat, românii nu s-au încadrat în scenariile pregătite
de diverse puteri ale Europei, prin progresii incrementale se constituie azi coaliţii
care-şi propun „să ne înveţe minte !”.
Model românesc al purităţii morale ?
Departe de noi gândul de a minimaliza rolul imens al
creştinismului în dezvoltarea culturii europene în general şi, în particular,
al catolicismului. Însă tocmai pentru a-i feri pe creştini de posibile erori
viitoare, credem că avem dreptul de a adopta câteodată o poziţie critică faţă
de anumite decizii ale unor conducători religioşi, indiferent spre care
credinţă ne cheamă aceştia, indiferent ce imagini ne propun.
Pe acest pământ, oricare centru de putere va continua
să-şi aplice politicile pentru care crede că este împuternicit de divinitate
sau de către oameni. Iar la momentul potrivit echilibrele sau dezechilibrele de
putere dintre culturi îşi vor produce inevitabil efectele.
Suntem absolut convinşi că în înfruntările de durată şi cu
miză istorică, chiar şi la mare disproporţie de forţe, în final câştigă
competitorul cu ţinută morală superioară. Trufia te pierde. Cea care îţi
păstrează rezistenţa pe termen lung şi te apără de greşeli este smerenia [51].
În vremurile de demult smerenia făcea parte integrantă
din filosofia de viaţă a românilor. Dacă am putea să măsurăm smerenia noastră actuală
ca popor, am dobândi, poate, un pronostic privind rezistenţa pe termen lung a
neamului.
Revenind la solia imperiului chinez spre Europa, spune
Menzies chiar în introducere: „Un lucru care m-a uimit foarte tare atunci când
am scris 1421 – anul în care China a descoperit lumea [52]
a fost lipsa de curiozitate manifestată în rândul multor istorici profesionişti.”
Astăzi, istoria se repetă, inclusiv în România. Amară experienţă, să constatăm
că o atât de largă majoritate dintre intelectuali preferă să li se indice cum
să gândească şi ce să exprime, decât să folosească capul de pe umerii lor. E
mai comod şi mai sigur. Dar e dezgustător.
În consecinţă, ar trebui să fim atenţi la moralitatea
celor predate copiilor noştri în şcoli. Bieţii de ei, nu au discernământul să
recunoască pe falşii intelectuali care au fabricat manualele, în acord cu
interesele vreunei vremelnice puteri pământene. Dar dacă şcoala şi
intelectualii neamului nu-şi înţeleg sau nu-şi fac cinstit datoria, mai rămâne
şansa ca ultima redută tradiţională, familia, să se ocupe de
ridicarea spirituală - curată - a tinerei generaţii.
Eu şi tot neamul meu ne-am născut în oraşul Bălţi, cei
dinspre partea tatălui venind din mahalaua Pământeni. Cartier de
plugari, stabiliţi cândva la marginea aşezării, ei au ţinut să se deosebească
de străinii care formau mai bine de jumătate din populaţia târgului basarabean.
Ei erau oamenii pământului acesta, ceea ce-i deosebea răspicat de
alogeni. Nu doar „prelucrau pământul”, ci toată viaţa lor spirituală era strâns
legată de acest pământ [53],
nu de secole, ci de milenii. Întotdeauna mi-am văzut strămoşii ca pe un şir
aproape nesfârşit de bărbaţi şi de femei care au privit acţiunile străinilor
cam în acelaşi fel. Care era acest fel ?
Marele gânditor român care a fost Mircea Vulcănescu [54] afirma:
„Dacă acesta este fondul nostru trac şi dacă noi suntem
daci ... când ţi se întâmplă ceva neplăcut; când în ochii altora
se ţese despre tine o icoană nepotrivită fiinţei tale; când tu însuţi,
judecîndu-ţi carenţele, ajungi să te îndoieşti, întoarcerea la rădăcinile
fiinţei, la izvoare, ad radices, este un
puternic mijloc terapeutic ...”.
Aşa că, în chestiunea încă fierbinte a adevăratelor
noastre rădăcini, vom spune, într-un glas cu vizionarul Mircea Vulcănescu:
„nu Roma a
cucerit aici pământul, ci pământul a cucerit Roma.” !!!
Anexă
Distrugerea
mărturiilor ?!
Lista care urmează reprezintă un extras (cu re-aşezări şi
prescurtări) din comentariile diferiţilor autori, postate pe:
sau pe
şi pe multe alte site-uri.
După cum afirmă numeroşi cercetători, o bizară coincidenţă a făcut să
se piardă cam tot ce s-a scris despre daci şi războaiele lor cu romanii. Evident,
destule dintre dispariţiile enumerate mai jos s-au produs prin trecerea
timpului, relativ independent de voinţa oamenilor. Dar sunt mult prea multe
dispariţii.
Din cea mai veche hartă a lumii despre care se
ştie, cea a lui Anaximandru (sec. VI î.Cr., învăţat care a călătorit până la
sciţi) nu s-a păstrat absolut nici o parte care să înfăţişeze Dacia veche.
Marele
Strabon a scris o carte despre Tracia şi Dacia, care a dispărut. Strabon
la rândul său a folosit lucrările lui Posidoniu, cel mai învăţat om al acelei epoci.
Din păcate, nici o scriere a lui Posidoniu nu s-a păstrat până astăzi.
Marele
geograf Marin din Tyr descrisese în
amănunţime teritoriile locuite
de geţi şi daci, dar lucrarea sa nu
a ajuns până la noi, decât într-o mică
măsură, prin intermediul unei prezentări
făcute de Ptolemeu.
O altă geografie pierdută aparţinea lui Demetrios
din Callatis (actuala Mangalia), fiind de aşteptat ca datele sale cu privire la
teritoriile geţilor să fi fost foarte exacte.
În schimb, lucru foarte curios, s-au
păstrat hărţile care
reprezintă Dacia de după cucerire.
„Dacia”,
jurnalul împăratului Marcus
Ulpius Traianus, s-a pierdut.
„Getica”,
o lucrare scrisă de Criton, medicul personal
al lui Traian, asemenea.
„Istoria
geţilor”, scrisă de prelatul-filozof Dios
Chrysostomos, s-apierdut într-un mod cu totul ilogic pentru un filozof de
asemenea talie, numit şi Ioan Gură de Aur.
„Getica”, o lucrare de sinteză a lui
Dios Cassius Coceianus, nepotul
filozofului menţionat
mai sus, a avut aceeaşi soartă. Marele
istoric a scris si el o istorie a domniei lui Traian, nimicită cu totul de
timpul necruţător. Dar si lucrarea sa de căpătâi, monumentala Istorie
romană, la care a muncit 22 de ani, a ajuns la noi doar fragmentar, mare
parte a ei fiindu-ne cunoscută doar din unele rezumate tarzii. Intre cartile pierdute se afla si
întreaga carte 67, care cuprindea expediţia şi războaiele
lui Domiţian contra dacilor şi relatări ample etnografice, istorice si
geografice despre Dacia. Tot pierdută este şi cartea 68, care
cuprindea expediţiile lui Traian în Dacia, căderea dacilor sub dominaţia
romanilor şi colonizarea Daciei. Din acestea nu avem, ca şi din multe altele,
decât o foarte modestă prescurtare târzie, plină şi aceasta de lipsuri.
Plutarh, celebrul istoric grec, a scris
o biografie a lui Traian, pierdută
fără urmă.
Ammianus Marcellinus a scris 31 de
cărţi în care tratează istoria romană de la împăratul Nerva până la
Valens. Şi din acestea au dispărut doar primele 13, cele care tratau istoria cuprinsă între anii 96 până la350. Tocmai cele care vorbeau despre Dacia.
Apollodor din Damasc, celebrul
arhitect, a descris detaliat construcţia
podului peste Dunăre într-o carte. A dispărut.
Istoricul Titus Livius a inclus perioada cuceririi
Daciei în opera sa uriaşă, dar tocmai cărţile 124 si 125, s-au pierdut.[55]
Tacit a scris mult despre daci, înfăţişînd expediţia lui Traian, însă tocmai capitolele acelea s-au pierdut.
Pliniu cel Tânăr, prieten apropiat al lui Traian, a
scris şi el pe larg, într-o istorie a epocii sale, despre cucerirea Daciei şi întemeierea
provinciei.[56]
Dar şi aceasta istorie a pierit în
negura vremii.
Caninius, un bun prieten al lui Pliniu, a scris în
versuri istoria expediţiei lui Traian, poem astăzi pierdut.
Appian, un mare istoric care a trăit în vremea împăraţilor
Traian, Hadrian şi Antoninus Pius, a scris în douăzeci şi patru de cărţi Istoria Romanilor, din
care ne-a rămas numai jumătate. Cartea 22, care conţinea o istorie a Daciei, se afla tocmai între cărtile
pierdute.
Ammianus Marcellinus a scris o istorie de la Nerva
până la Valens, dar această importantă scriere ne-a parvenit cu totul ciuntită.
Din 31 de cărţi care o alcătuiau, cele dintâi 13 au pierit, tocmai acelea în
care se trata şi despre Dacia (anii 96-350 d.Cr.).
Opera marelui Ovidiu, exilat la Tomis, a rămas aproape intactă, cu excepţia poeziilor scrise în limba geţilor. Care au dispărut!
Opera marelui Ovidiu, exilat la Tomis, a rămas aproape intactă, cu excepţia poeziilor scrise în limba geţilor. Care au dispărut!
Imperiul bizantin, sute de ani vecin cu
noi mai la Sud, dar care a şi stăpânit temporar părţi din Dacia, cu certitudine
dispunea de numeroase lucrări de istorie şi geografie despre Dacia. Le erau
necesare pentru armata şi administraţia bizantină, iar la Constantinopole erau
destui savanţi în stare să le scrie. Unde au dispărut toate acestea ? Ne bate
gândul că – în perioada în care au cucerit şi stăpânit imperiul bizantin -,
cavalerii cruciaţi sponsorizaţi de papalitate, au evacuat la Roma nu doar opere
de artă (sculpturi, mai ales), ci şi tratate de istorie şi geografie. E foarte
posibil ca şi acestea să se afle încă bine ascunse în subsolurile Vaticanului
...
Martin Opitz, strălucit reprezentant al
literaturii germane, a sosit în
Transilvania la invitaţia
principelui Gabriel Bethlen. Timp de 12 ani a adunat material pentru lucrarea „Dacia antiqua”, inclusiv colindînd
ţinuturile
transilvane. În anul 1639 moare răpus de ciumă
la Danzig, iar
manuscrisul său a dispărut în condiţii
suspecte!
În luna septembrie a anului 1832
arheologul J. Ackner a
descoperit la Sarmisegetusa o foarte frumoasă, interesantă, dar şi extrem de
reprezentativă, piesă arheologică: „Victoria dacică” înconjurată de genii. Acest
mozaic, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris
tainic, rămas nedescifrat.
Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără urmă.
Întrebat în epocă, arheologul maghiar E. Ballum a declarat că ştie unde se află
acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice”.
Nu multe persoane cunosc că pe Insula
Şerpilor, în secolul al
XIX-lea, se găseau
ruinele unui imens templu antic închinat
lui Apollo. Au fost demolate complet şi transportate la Moscova, unde au
dispărut.
După ce Bogdan Petriceicu Haşdeu a
dovedit existenţa unui substrat dacic al limbii române, s-a încercat discreditarea sa morală şi ştiinţifică (chiar de către
latiniştii români). Pentru ca lucrarea sa „Mitologia dacilor”, să dispară.
Lukacs Karoly, fost preot romano-catolic şi arheolog, a păstorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a făcut
cercetări arheologice. A identificat urme materiale ale unor castele, biserici
şi cetăţi voievodale româneşti
din sec. al X-lea, înainte de invazia
triburilor migratoare ungare. Lucrarea sa a apărut în anul 1937 la Tipografia
Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde preotul fusese mutat. Cartea respectivă nu se mai găseşte în nici o bibliotecă din
România!
Este
oare o simplă coincidenţă că au dispărut aproape toate scrierile despre daci?
Cu
o răbdare de furnică savantă, unul dintre înaintaşii studiilor noastre de
istorie [57] a cules 282 de nume de autori care s-au referit la Dacia şi
la daci, fie în treacăt, fie în capitole, fie în lucrări întregi. Le-a descris
în 19 articole de revistă publicate vreme de patru ani (începînd cu 1872) în
revista „Columna lui Traian”, înfiinţată şi condusă de Bogdan Petriceicu
Haşdeu.
O
jurnalistă competentă [58] sintetizează: „Probabil nu s-a scris despre nici un alt
neam al Europei (din afara lumii greco-romane) atâta cât s-a scris despre daci.
Dar, în comparaţie cu ce ne-a rămas din aceste scrieri, procentul pierderilor
depăşeşte 90%”. [59]
Dacii
n-au scris nimic despre ei înşişi. Oare ce neştiut blestem bântuie însă amintirea
acestor enigmatici şi bravi strămoşi ai noştri şi ce magie poate rupe acest
blestem?
Al cui somn este deranjat de aceşti
înţelepţi şi curajoşi daci, care nu fac decât să-şi ceară dreptul la istorie?
Logica elementară ne indică –
fără urmă de îndoială - că o bună parte din dispariţiile enumerate mai sus au
fost intenţionate. Rămâne ca misiune urmaşilor să afle motivaţiile – îndelung
ascunse – ale acestei opere distructive. S-ar cuveni ca aceşti urmaşi să fie
totuşi ceva mai harnici, căci timpul nu iartă. Iar o asemenea operă aşteaptă
organizaţiile sau sufletele generoase care să încurajeze munca răbdătoare a
unor asemenea cercetători rari.
Suntem îndreptăţiţi să sperăm că nu toate scrierile care
au pierdut lupta cu timpul şi cu adversarii sunt dispărute definitiv. În marile
biblioteci de manuscrise din lume, cum sunt Biblioteca Vaticanului şi cea a mănăstirii Sfânta
Ecaterina de pe muntele Sinai, zac încă zeci de mii de manuscrise necercetate. Timpul poate să ne mai rezerve mari surprize!
Bibliografie
MENZIES, Gavin (2008): 1434, anul în
care China a aprins scânteia Renaşterii Italiene, trad. din lb. engl.,
2009, House of Guides, Bucureşti, 415 pp.
PAPADOPOL – CALIMAH, Alexandru (1872 -
1876): Scrieri vechi pierdute, atingătoare de Dacia, Ed. Dacica, 2007
PECICAN, Ovidiu (2010): Istoria
Românilor, vol. I, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj–Napoca, 334 pp.
PETAN, Aurora (2008): Documentele
identităţii noastre, Formula AS, nr. 806
POPA, Ionel (2010): Lucian Blaga – Revolta fondului
nostru nelatin, în Izvoare filosofice, tom 5, coord. Eugeniu NISTOR,
Ed. Ardealul, Târgu Mureş
SLĂNINĂ, Mircea (1997): Superioritatea
culturilor orale, Al cincilea anotimp,no. 6,
Oradea, p.10 sau versiunea actualizată, pe blogul www.armoniasuprema.blogspot.com
, postată în Octombrie 2011
SLĂNINĂ, Mircea (2011): Valul
de pământ, face şi acuma ... valuri, postat pe blogul
www.armoniasuprema.blogspot.com
, în Octombrie 2011.
SLĂNINĂ, Mircea (2012): LORIN –
proiect pentru metropola Iaşi, postat
pe blogul
www.armoniasuprema.blogspot.com
, în Iulie 2012.
VARTIC, Andrei (2011): Magistralele tehnologice ale civilizaţiei dacice,
Ed. Vicovia, Bacău, 270 pp
VULCĂNESCU, Mircea (1943): Dimensiunea românească a
existenţei, conferinţă rostită prima oară la Ateneul român în 10 Ianuarie
1943. Studiul, cu completări, a fost publicat în Izvoare de filosofie,
vol. 2 şi apoi re-editat în 1991 la Editura Fundaţiei Cultural Române, 156 pp.
[1] Vasul era un fost
pachebot german de lux, capturat de sovietici la sfârşitul războiului mondial
şi re-botezat Adjaria. El făcea curse pentru turişti occidentali,
aducătoare de valută. De exemplu, cursa în care m-am îmbarcat eu începuse la
Genova, următoarele escale fiind Veneţia, Atena (Pireu), Istambul
(Constantinopol, mai bine zis), Varna, Odessa, Ialta, Soci, Suhumi, Batumi şi
retur. (În conformitate cu “prietenia de veacuri ruso-română”, Constanţa era
evitată.)
Între turiştii italieni se distingea un grup restrâns de intelectuali
autentici, dar cu pronunţate simpatii comuniste, compus din cinci persoane.
Franco Patrignani, pe care toată lumea îl numea „il professore”, un medic
relativ bogat şi co-proprietar al unui spital privat în Ancona, era cel mai în
vârstă din grup, alături de soţia sa, o doamnă serioasă şi foarte decorativă.
Ezio Galli („direttore di vendita” la marea editură Mondadori din Milano) şi
soţia sa alcătuiau o familie de vârstă mijlocie, foarte îndrăgostiţi de Ţara
Sovietelor, în care-şi petreceau majoritatea concediilor. Iar ultima era Marina
Meltzer, profesoară de limba engleză la un liceu din Mestre, din imediata
vecinătate a Veneţiei.
[2] Privitor la culturile
orale recomandăm citirea articolului [Slănină (1997)].
[3] E drept, bombardamentul mediatic contemporan a
uniformizat în mare măsură aceste percepţii.
[4] Canalul dintre Nil şi Marea Roşie, construit de egipteni
în antichitate, era încă în funcţiune.
[5] Menzies (2008)
[6] Menzies, p. 283
[7] Menzies, p. 304
[8] După secole de comerţ
internaţional, Italia acelor vremuri era pregătită pentru capitalism. Noile
tehnologii s-au aplicat cu deosebire în Lombardia şi Toscana, unde s-a înfăptuit
prima industrializare a unor regiuni europene.
[9] Menzies, p. 227
[10] Să admitem că liderii catolici ai Europei nu ştiau nimic
despre atingerea coastelor americane de către fenicieni, vikingi, chinezi sau
croaţi.
[11] Menzies, p. 7
[12] Câteva secole mai târziu, modelul a fost adaptat şi
implementat de alte puteri imperialiste, religia fiind înlocuită cu
convingerile comuniste, iar în zilele noastre, chiar cu ... democraţia.
[13] Spiritual vorbind.
[14] Au existat şi istorici
din vechime, adepţi ai teoriei “noi”, precum Bogdan Petriceicu Haşdeu, care
afirma: “Sunt dac, nu sunt roman. Pe romani îi dispreţuiesc.” Ba chiar şi
străini care s-au pronunţat categoric, astfel: „Românii despre care am mai spus
că sunt daci.” (Bocignoli, Ravenna, 1524). Ambele afirmaţii sunt preluate de pe
blogul
http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/2012/01/cicero-vorbea-lingua-romaneasca.html
[15] De aici li s-a şi „tras soarta” la 1453, când aceşti
băştinaşi nu au ajutat marea cetate să se apere de turci.
[16] În legătură cu originea
cuvântului valah sugerăm citirea lucrării [Slănină, 2011].
[17] Pecican, p.84:
“Generalizările prezente la Kekaumenos şi la alţi autori pe seama întregii
populaţii vlahe – respectiv româneşti – ca şi persistenţa lor indică faptul că
este vorba despre nişte stereotipuri alimentate ba de dorinţa de a-i prezenta
pe români ca inferiori, ba pentru a-i delegitima în tentativele lor politice şi
de emancipare socială. Asemenea atitudini nu au dispărut nici astăzi din unele
părţi ale lumii, unde imigraţia masivă a românilor în căutare de locuri de muncă
mai bine plătite în anii post-comunişti a speriat, fiind socotită de unii
comentatori o năvală a noilor «barbari răsăriteni»”.
Comentariul nostru adiţional: deşi nimeni nu o afirmă pe faţă, parte din
antipatia italienilor faţă de emigranţii români contemporani ascunde competiţia
ne-mărturisită la dreptul de a se considera adevăraţii urmaşi ai gloriei
romane.
[18] Nu am socotit aici campania
împotriva statului Macedonia,
dusă de Grecia modernă. E drept, nici Macedonia actuală, pronunţat slavizată,
nu este destul de reprezentativă pentru acei bărbaţi viteji care, în
antichitate, au supus un mare număr de ţări şi popoare. Ei erau macedoneni
(traci, de fapt), dar au răspândit cultura clasică grecească.
În Grecia contemporană, poporul are o reală simpatie pentru români, de care
îi leagă religia, luptele comune împotriva turcilor şi, îndeosebi, povestea
Eteriei. Dar politicienii şi presa nu împărtăşesc nici acum aceleaşi sentimente
faţă de noi, prelungind înfumurarea foştilor romei.
[19] Pecican, p. 118
[20] Într-o scrisoare către
împăratul Bizanţului Mihail al III-lea, la 865 e.n., papa Nicolae I spune că
grecii de la acea vreme numeau latina şi scita limbi barbare. V.: http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/2012/02/69-de-motive-de-autostima.html
[21] Convertirile realizate în Evul Mediu timpuriu prin
mijlocirea teutonilor sau a ioaniţilor asupra românilor n-au prea lăsat urme
durabile. Deşi eşecuri, fiind eforturi de relativ scurtă durată, rezultatele
n-au fost concludente pentru relaţia Vaticanului cu poporul român.
[22] 1642, Vasile Lupu şi
Petru Movilă
[23] Rudele noastre şi
vecinii lor din Kopaigorod erau curioşi să vadă cum arată un paşaport. Am aflat
atunci, cu stupefacţie, că cetăţenii URSS din sate nu aveau buletin de
identitate ! Şi ne găseam în partea europeană a URSS, la câteva ore de mers cu
trenul de Iaşi !
Ca să poată călători, trebuiau să facă cerere pentru a li se elibera
(eventual) o legitimaţie provizorie, dacă autorităţile locale considerau
justificată călătoria. Era mai rău decât în vremea ţarilor ...
[24] O călătorie de jumătate
de zi spre Nord, pe drumuri abia pietruite, într-un camion descoperit. Era o
maşină de ocazie, dar eram mulţumiţi că am găsit unul care mergea direct la Bar
(circa 70 km).
Ofiţerului de miliţie care ne-a interogat - încă destul de tânăr -, i-am
stârnit nostalgii după tinereţile sale, când străbătuse România cu Armata
Roşie. (De atunci, fusese singura sa călătorie mai departe de casă.)
[25] “vechiu nume stă
întemeiat şi înrădăcinat rumân”, cf. http://istoria.md/articol/76/Miron_Costin
[26] “Cum vedem că, măcar că
ne răspundem acum moldoveni, dară nu întrebăm: «ştii moldoveneşte ?», ce «ştii
româneşte ?» pre limba latinescă”, cf. http://istoria.md/articol/76/Miron_Costin
[27] Spre deosebire de
Grigore Ureche, Miron Costin a scris lucrări în proză şi în versuri, în
româneşte, în latineşte şi în limba polonă. El este mai mult decât un demn
urmaş al lui Grigore Ureche, fiind un antecesor al marelui cărturar (european),
Dimitrie Cantemir.
[28] Indiferent de talentul tânărului Grigore pentru limba
latină, textele privind istoria antică a acestei părţi de Europă nu erau la
îndemâna oricărui student, precum în universităţile zilelor noastre.
[29] Homer, în Odiseea, spune cum în războiul troian
numai tracii ştiau să lupte călare ... ! (Şi asta cu destul timp înainte de
întemeierea Romei.)
Apoi, Tucidide (II, c. 96) afirmă: „Geţii, care se mărginesc cu sciţii,
întrebuinţează aceleaşi arme ca şi aceştia, ei sunt toţi arcaşi călăreţi.”
Vezi:
http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/2012/02/69-de-motive-de-autostima.html
[30] Dionisie Periegetul
(138 e.n.): “În ceea ce urmează voi scrie despre cea mai mare ţară care se
întindea din Asia Mică până în Iberia şi din nordul Africii până dincolo de
Scandinavia, ţara imensă a Dacilor.” http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/2012/01/cicero-vorbea-lingua-romaneasca.html
[31] Vartic (2011)
[32] Peste o sută de statui
monumentale, cf Aurora Petan. V.: http://us.mg4.mail.yahoo.com/neo/launch?.rand=dlj0i6m9sctrr
[33] Bizantinii
făcuseră, cu subtilitate, ceva asemănător, cu secole înainte.
[34] Cultura
altor provincii ale imperiului, în care romanii s-au înstăpânit pentru mai multe
sute de ani, a fost influenţată cu mult mai puţin decât pretinsa „romanizare”
realizată «la repezeală» în Carpaţi. Popoarele respectivelor ţări continuă şi
în prezent să vorbească limba strămoşilor lor. V.: http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=duj_84hnc58
[35] La puţine decenii după
studiile lui Miron Costin turcii au ocupat Podolia, reuşind să cucerească marea
cetate poloneză a Cameniţei. Cel mai probabil, în acele campanii, turcii sau
tătarii au distrus centrul iezuit de la Bar.
Însă, dacă n-ar fi avut conştiinţa măreţelor rădăcini ale neamului, înaltul
dregător moldovean Miron Costin – invitat fiind atunci în cortul marelui vizir
- ar fi fost mai puţin băţos în a afirma pe mai departe dorinţa de autonomie a
principatului său (1672).
[36] Popa (2011): „Fiind
înconjuraţi de nelatini – cele trei imperii care mereu au atentat la
independenţa noastră -, «orgoliul latin» a devenit o armă de apărare a fiinţei
naţionale.”
[37] Cele trei imperii
vecine (turcesc, rusesc şi austriac) au stăpânit sute de ani părţi din trupul
ţării noastre. Este deja o informaţie de manual şcolar că sistemul austriac de
impunere şi de colectare a taxelor a fost cel mai eficient. Ei au realizat cele
mai mari încasări, deşi n-au stăpânit Transilvania decât ceva peste un sfert de
veac.
[38] “Bădiţa Traian”,
“vorbim româneşte”, “rumân”, etc, etc.
[39] În cântecul “Deşteaptă-te române” - născut în Ardeal şi
devenit azi imnul naţional al românilor -, se păstrează versuri precum:
„că-n aste mâni mai curge un sânge de roman” sau
„păstrăm cu fală-un nume ... un nume de Traian”.
Dar nici un cuvânt despre daci ...
[40] Ca strălucit exemplu în
acest sens, v. Vulcănescu (1943).
[41] Pecican (2010), p. 13:
„... intelectualii conformişti, grupaţi în jurul ideii că existau priorităţi
istorice româneşti rămase pe nedrept necunoscute în lume, au văzut în statul
marelui rege un predecesor direct al statalităţii româneşti contemporane,
făcînd din România, în mod ridicol şi neîntemeiat, cel mai vechi stat din
Europa.”
Următoarele filme ale echipei antrenate de Daniel ROXIN n-au mai fost la
fel de dense în informaţii revelatoare şi n-au mai avut acelaşi impact la
public.
[43] Deşi au început să se
publice abordări extrem de curajoase, se poate spune că în privinţa acestui
trunchi comun demonstraţiile sunt încă aşteptate. Oricum, concentrarea
discuţiei pe „limba dacilor” ni se pare ineficientă. Căci dacii au făcut parte
din valul indo-european care a distrus (parţial) Vechea Cultură Europeană. Războinici,
păstori şi, poate, metalurgi îndemânatici, ei s-au instituit în pătura
conducătoare a vechii populaţii neolitice. Când popoarele „scriitoare” (grecii,
perşii, romanii) au început a călători pe aceste meleaguri, dacii erau deja
asimilaţi de populaţia băştinaşă, care însă acum se numea pe ea însăşi, daci. La
rândul lor, foştii daci foloseau limba băştinaşilor şi de aceea în limba română
numărul de cuvinte cu adevărat dacice este redus. Preluaseră însă mult din
filosofia de viaţă a înaintaşilor, ceea ce se vede, între altele, în discreţia
lor, adică în folosirea extrem de limitată a scrisului.
[44] Subiectul este
într-atâta de controversat, încât deocamdată pare mai înţelept să nu cităm aici
vreun autor, nici român şi nici străin.
[45] Mai ales de chestiunea
delicată, dar crucială, a „schimbării limbii”. Păcat, deoarece o poziţie de
mijloc ni se pare extrem de raţională: în perioada ocupaţiei romane proto-latina
pe care o vorbeau băştinaşii din Dacia a fost nu înlocuită, ci „îmbunătăţită”
pentru a facilita comunicarea cu colonii şi administraţia romană, iar mai apoi
bizantină.
[46] Pecican (2010), p. 17,
respectiv 18.
[47] Această simpatie n-o
întâlnim la alte popoare ortodoxe învecinate (ruşi, ca şi greci, sârbi, bulgari
sau alţi balcanici), ba chiar dimpotrivă.
[48] Dar le-a trecut repede
spaima ...
[49] Slănină (2012)
[50] O confirmare foarte
recentă, în care se recurge la tactica clasică a dezbinării: parlamentarul
german Manfred Weiss a declarat că, deşi Bulgaria întruneşte criteriile
necesare pentru a adera la spaţiul Schengen, faptul ca ea nu a fost „decuplată”
de ... România reprezintă un obstacol mare.
[51] Rar o mai puternică pildă
de smerenie decât a maicii Tereza. Autentică eroină a timpurilor noastre, deşi
catolică, ea era bosniacă, deci o balcanică.
Despre bosniaci mulţi autori afirmă că ar fi fost în vechime latinofoni
(români, cu alte cuvinte), care, pentru a supravieţui, s-au „adaptat”. Dar cine face o dată o concesie majoră (hai
să nu-i spunem trădare), o va face mult mai uşor şi pe a doua. Acest grup de
vechi locuitori ai Balcanilor mai întâi au cedat la presiunea culturală
(entuziasmantă) a nou-veniţilor sârbo-croaţi şi şi-au schimbat limba. Apoi,
aflîndu-se pe linia frontului dintre creştini şi musulmani, în chiar punctul
tensiunii maxime, din antipatie faţă de catolici şi sub presiunea uriaşă a
otomanilor, au mai făcut o concesie majoră: au adoptat islamul.
[52] Acesta este titlul
best-seller-ului scos de acelaşi autor, cu puţini ani înaintea cărţii [Menzies,
2008].
[53] Asupra acestor rădăcini
vom reveni într-o altă lucrare.
[54] Capitolul “Ispita
dacică” din [Vulcănescu (1943)], pp 50-52. Citatele nu sunt reproduse în
ordinea din volum.
[55] Distrugerea operei marelui istoric se datorează împăratului
Domiţian, care a decretat crimă de stat citirea acestei lucrări, şi papei
Grigore cel Mare, care a dispus arderea sa, din pricină că în paginile sale se
vorbea despre minuni, înainte de epoca creştină.
[56] E posibil chiar să-l fi însoţit pe ilustrul său prieten în
Dacia şi să fi fost martor la evenimente.
[57] Alexandru Papadopol – Calimah (1872 -
1876)
[58] Petan (2008)
[59] E drept, sunt alte popoare care au dezvoltat de timpuriu
o literatură proprie, de mare anvergură, precum sunt armenii. Bibliotecile lor
au fost arse de sute de ori, fie prin acţiunea vrăjmaşilor, fie prin decizii
stranii ale propriilor conducători ...
