Ce „naţie”
aveau amazoanele ?
-
rezumat –
Textul integral al
articolului se poate citi aici:
Există un spaţiu geografic imens, aflat la Nord şi Est
faţă de ceea ce a fost „România mare” şi a cărui contribuţie la formarea
poporului român nu a fost studiată îndeajuns. Unul dintre puţinii istorici care
au stăruit într-un asemenea studiu – Alexandru Boldur, fost profesor
universitar la Petrograd, Simferopol şi, în final, la Iaşi – a observat în
acest spaţiu circa o sută de toponime care derivă din termenul voloh, cu
care vechii slavi denumeau pe bărbaţii stră-români. Acestea ar putea fi
considerate „aşezări masculine”.
La rândul nostru, am depistat circa 124 din toponimele Ol’şanka, care
derivă din voloşanka, numele atribuit de aceiaşi slavi femeilor valahe. Iată
deci că, împreună cu „aşezările feminine”, numărul total de toponime româneşti
în spaţiul slav devine impresionant şi semnificativ. Constatăm astfel că migraţia
slavă, care a început prin secolul V e.n., a „adaptat şi înregistrat”
toponimele vechi, punîndu-le în acord cu numele băştinaşilor.
În articol se mai amintesc aşezările întemeiate de
păstorii noştri - la distanţe uriaşe de vatra de formare a poporului român -,
precum cele din preajma Crimeii, de la poalele Caucazului, de pe Volga
inferioară şi altele similare. Ei le întemeiau în sprijinul transhumanţei lor
milenare, prin care valorificau carnea de oaie, produsele din căşărit şi
„pielicelele”. Împreună cu aşezările de colonişti-plugari, ele definesc spaţiul
de roire, în care poporul nostru, eminamente sedentar, îşi extindea
aria de locuire, odată cu eventuala sa creştere demografică. Transhumanţa amplă
a păstorilor români menţinea contactul cultural al aşezărilor îndepărtate cu
vatra principală de formare a poporului român. Se poate afirma deci că spaţiul
de roire, într-un mod specific, şi-a adus obolul la acest proces de
formare.
(În ultima sută de ani însă, locuitorii acestor aşezări
au fost slavizaţi în cea mai mare parte, mai ales prin presiunea culturală şi politică
a orânduirii sovietice.)
Una din principalele enigme depistate prin această
cercetare a fost existenţa paralelă - în antichitate, în spaţiul de roire
- a unui număr aproape egal de aşezări locuite de bărbaţi şi, respectiv, de
femei valahe. Considerăm această „organizare” drept una dintre formele posibile
de trecere de la matriarhat la patriarhat, aproximativ pe urmele a ceea ce a
fost splendida civilizaţie neolitică Cucuteni – Tripolie. Ipoteza îndrăzneaţă ce
decurge de aici este că femeile din stepă n-au acceptat să devină sclave ale
bărbaţilor lor. Pentru a-şi păstra independenţa, ele au devenit femei
războinice, alternînd cultivarea pământului cu meseria armelor.
Gândul ne-a dus la amazoane, curajoasele
femei care au participat la războiul troian, la atacarea Atenei şi la multe
alte „contacte dure” cu aheii agresivi. Temute şi slăvite în antichitatea şi
chiar preistoria grecilor, ele erau localizate de aceştia în Nordul Mării
Negre. Urme ale acestui trecut se mai puteau observa prin Moldova, în Evul
Mediu, astăzi asemenea indicii fiind abia vizibile. Pe baza argumentelor
descrise în articol afirmăm că – cel mai probabil - amazoanele erau femei trace
(stră-românce). Odată lansate în bătălia ideilor, aceste ipoteze îndrăzneţe
urmează a fi confirmate sau amendate.
dr. ing. Mircea SLĂNINĂ
Iaşi, Ianuarie 2012
