Pietrarii Iaşilor
-
rezumat –
dr. ing.
Mircea SLĂNINĂ,
Iaşi
Publicarea primei versiuni a studiului a început în revista EPIFANIA,
în nr. 30 (August 2014) şi va continua în numerele următoare.
pe site-ul cotidianului „Ziarul de Iaşi”.
Ca
orice oraş, Iaşii au traversat fazele de dezvoltare clasice – sat, târg, oraş
-, fiind apoi pentru trei veacuri capitală a principatului moldovenesc. După o
istorie zbuciumată, zestrea ce moşteneşte – curţi domneşti, reşedinţe ale
aristocraţiei, case negustoreşti, dar mai ales biserici şi mânăstiri -, ar fi
fost mult mai sărăcăcioasă dacă nu s-ar fi scos piatră din apropiere, de pe
dealul Repedea. Dar câştigurile considerabile ale acestor construcţii (în
frumuseţe şi în durată) le datorăm cu deosebire comunităţii puţin cunoscute a
pietrarilor, care s-au afirmat aici profesional încă din veacul al XIV-lea şi
care în secolul abia încheiat au dispărut, la fel de tăcuţi, din istoria
Iaşilor. Din tot ce au ridicat cu mâinile lor, au rămas în lumina soarelui atât
de multe lăcaşuri de închinăciune, cum nu prea au alte oraşe, pentru a se lăuda
cu ele. Alături de fortificaţiile mânăstirilor, acestea au fost atent studiate.
Dar
sub pământ se află incomparabil mai multe contribuţii ale pietrarilor noştri la
creşterea oraşului - anume pivniţele Iaşilor - admirabile, modeste şi, în bună
măsură, necunoscute. Veşnic înfrăţiţi cu natura, românii de la sate se
adăposteau de năvălitori în codru, iar târgoveţii îşi salvau vieţile şi
bunurile în aceste adăposturi subpământene, unde tătarii claustrofobi nu
intrau. Foarte probabil că zidirea lor a fost la început o „tehnologie de
import”, dar prin rafinamentele atinse peste veacuri, pivniţele Iaşului au
căpătat „certificat de autenticitate”, au devenit parte a culturii urbane
autohtone, mai ales a celei moldoveneşti. În realizarea lor, pietrarii locului
au atins o mare măiestrie în construirea bolţilor - atât în plan orizontal, cât
şi în plan înclinat (scări) -, în stăpânirea geometriei invizibile a
tunelurilor şi gurilor de aerisire, în etanşarea la apă a acestora. Sub
imboldul Europei, în zilele noastre creşte treptat respectul publicului şi al
autorităţilor faţă de valorile create de înaintaşi. Ca urmare, tot mai multe
pivniţe şi case din piatră sunt salvate şi redate circuitelor turistice. Dar,
prin contrast cu aportul lor la strălucirea oraşului, pietrarii n-au fost
îndeajuns de preţuiţi în veacurile ce s-au scurs. Este, credem, încă o filă din
istoria Iaşilor, ce se cuvenea a fi re-scrisă.
Dintre
vechile case boiereşti, am făcut unele referiri la casa Burchi – Zmău. Deşi
relativ nouă (1830), iar în prezent în curs de restaurare, aceasta oferă un
exemplu cum pietrarii au contribuit major la lupta seculară a târgului Ieşilor cu acel duşman perfid
care era focul. Dintre fortificaţiile importante, am făcut de asemenea referiri
speciale la turnul mânăstirii Golia şi la Cetăţuia. Dar dintre construcţiile
subterane necunoscute, am prezentat acea realizare de excepţie care este tunelul
ce lega curtea domnească de Cetăţuia, în vremea lui Duca-vodă. Căci l-am
vizitat personal, doar pe o porţiune din centrul oraşului, iar tunelul pare să
fi avut circa şapte kilometri lungime, fiind o capodoperă bine ascunsă a
meşterilor moldoveni, sub conducerea mazâlului Grigore Cornescu, din ţinutul
Hotinului. Cu multă bunăvoinţă şi mai ales cu multă dragoste de Iaşi,
conducătorii actuali ai oraşului ar
trebui să redea locuitorilor şi turiştilor o asemenea lucrare fără egal.
Cum
pericolele năvălirilor şi ale incendiilor s-au împuţinat cu vremea, cum betonul
(cimentul, de fapt) a produs o revoluţie în tehnologia construcţiilor,
pietrarii locului s-au re-profilat în ... drumari, participînd din plin la
modernizarea fostei capitale a Moldovei. Pentru toate aceste implicări, noi,
ieşenii de astăzi, împreună cu spiritul acestui oraş, le datorăm recunoştinţa
noastră neîntreruptă. Tânjim însă şi vom tânji în veci după o cană cu vin
răcoros, băut vara, pe căldură, în gârliciul unei pivinţe meşteşugite de ...
pietrarii din Pietrărie.
[1] Cu toată
bunăvoinţa redacţiei, lipsesc ultimele capitole ale studiului, s-a renunţat la
toate notele de subsol, nu s-a reprodus lista bibliografică şi nici anexele.
[2]
Formatul prezentului blog nu îngăduie o bună folosire a fotografiilor şi
tolerează cu greu lucrările de mari dimensiuni, căci grupează toate notele de subsol
la sfârşit. Acestea sunt motivele pentru care rezumatul acesta trimite la
lucrarea completă, în format pdf, depusă în arhiva Dropbox.
