ICPE - Iași

ISTORIA UNEI IDEI

dr. ing. Mircea SLĂNINĂ

Onor cititorul poate parcurge forma completă a acestui articol, sub același titlu, aici

Memoriile de mai jos mi-au fost cerute cu prilejul aniversării ICPE: 65 de ani de la înființare, sărbătoriți în 2015. Parte componentă a ICPE – Institutul de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică pentru industria electrotehnică, ICPE – Filiala Iași a avut o existență ”meteorică” de numai 21 de ani. Cu toată această viață efemeră, la ICPE - Iași s-au elaborat numeroase produse electrotehnice și electronice noi. În plus, în aceeași subunitate (mai târziu, unitate) s-au experimentat soluții curajoase de organizare și intensificare a creației tehnice originale, care au fost – la vremea respectivă și pe alocuri – exemple pentru multe alte colective similare. Rămâne ca cititorul să se convingă de adevărul afirmațiilor noastre, sau să le combată.

La prima vedere, lucrarea aici recomandată pare un set de memorii personale. Trăirile personale ale autorului au însă drept fundal viața intensă a acestei comunități de specialiști. Ca efect, avem în față o istorie a ICPE – Iași, cu tot contextul relațiilor industriale implicate și al atmosferei schimbătoare prin care am trecut. În acțiunea de conducător al echipei, de la o etapă la alta, autorul a împărtășit convingeri ferme despre rolul social al activităților de cercetare – dezvoltare, care s-au materializat în decizii, adaptate conjuncturilor în care am activat. Autorul a  inoculat tinerilor săi colaboratori ambiția de a crea nu doar modele experimentale sau prototipuri, ci de a le pregăti spre predare către industriile de profil din zonă, la stadiul de prototip omologat (mai apoi de lot – prototip). În continuare am parcurs o mini-reorganizare prin care ne-am manifestat drept furnizori de ”micro-producție”, personalul însușindu-și un spor de cunoștințe tehnologice și de practici specifice industriei. De aici și până la pregătirea fabricației (sistematică) și omologarea seriei zero a fost doar un pas. Ca ultimă etapă, am învățat meseria grea a lansării pe piață a produselor noi. Ne-am satisfăcut astfel ambiția de a deveni potențiali ”furnizori de licențe”, cu consecințele economice specifice pieței restrânse a României de atunci.

După cum se poate deja observa, toate aceste înlănțuiri de decizii emanau de la o idee dominantă de management: un institut bine dotat și bine condus poate livra industriei produse, la nivel de licență. De aceea aceste pagini poartă titlul – provocator – de 

”Istoria unei idei”.

Asimilarea lui Alexei

Transilvania din … Caucaz

dr. ing. Mircea SLĂNINĂ,

Iași

Înțelegerea textului de mai jos se va face mai natural dacă onor cititorul 

va parcurge mai întâi forma extinsă ce corespunde articolului 

Ol’shanka (Ce ”nație” aveau amazoanele ?), postat pe acest blog, în Ianuarie 2013.

Aceeași formă extinsă se mai poate citi, sub același titlu, în DROPBOX, la adresa 

https://dl.dropbox.com/u/22719394/Olshanka.pdf.

Un ofițer român de vânători de munte

Între vânătorii de munte români care – în al doilea război mondial - au înfruntat armata sovietică în vecinătatea munților Caucaz, s-a aflat și sublocotenentul de rezervă  

Mihai Bălaj, sătmărean, profesor la școlile din Seini. El a fost printre cei care și-au notat, pe scurt, evenimentele zilnice ale avansului și apoi, ale retragerii trupelor germano-române. Postum, acestea au văzut lumina tiparului la editura Marinex din Baia Mare, în 1999, sub titlul Jurnal de front.

Ca și alți militari români, acesta a fost martor al frecventelor – și surprinzătoarelor -  prezențe românești la poalele nordice ale Caucazului. Le-am pomenit în forma extinsă a articolului sus-citat. În anexa 1 a aceluiași text am dezvoltat opinii privind transhumanța extinsă a oierilor români, care uneori a dus la  întemeierea unor sate, inclusiv pe aceste tărâmuri îndepărtate. Cel mai frecvent, popasurile în aceste sate a turmelor îngrijite de ciobanii carpatini au contribuit la menținerea legăturii locuitorilor lor cu cultura românească tradițională, țărănească. 

În aceeași anexă afirmam: ”Revoluția bolșevică a fost ghilotina care a oprit brusc și definitiv acest flux multi-secular de oameni, mărfuri și cultură arhaică. Prin încetarea păstoritului «de cursă lungă», românii au devenit (spiritual, in primul rând) mai săraci.” Mihai Bălaj ne oferă însă în jurnalul său, un exemplu de persistență pe acele plaiuri a păstorilor noștri, chiar în intervalul dintre cele două războaie mondiale, când acea țară gemea sub apăsarea dictaturii crude a ”comisarilor”.

În zona de dealuri, dar mai ales în câmpiile din Caucazul de nord, toate gospodăriile mai bine așezate fuseseră jefuite, ba chiar sate întregi distruse de bolșevici, care îi tratau pe țăranii gospodari ca pe o clasă dușmană, conform învățăturilor lui Lenin. În acei ani cumpliți bisericile erau transformate în grajduri sau magazii, acareturile moșiilor-model erau abandonate, dotările acestora erau furate sau rugineau, iar oamenii harnici erau deportați în Siberia. Locuitorii băștinași (cerchezii, kabardinii, osetinii, cecenii, caraceaevii și alții) care fuseseră cei mai afectați de ”fericirea” regimului sovietic, ajunseseră să-i urască pe ruși (și pe evrei, foarte numeroși între acești comisari). Mulți dintre bărbații semințiilor locale au intrat ca voluntari în armata germană. Se pare însă că în munții învecinați comisarii sovietici nu prea îndrăzneau să se aventureze. Am dedus aceasta dintr-un pasaj al jurnalului, aflat la pagina 30, pe care îl reproducem în paragraful următor.

”Românul” Alexei

”Compania Cercetare are cu sine un rus. Îl cheamă Alexei. Are 45 de ani și a dezertat din rândurile bolșevicilor. Întâlnindu-ne, s-a atașat nouă, mai ales că pleca spre Caucaz, acasă. Când l-am auzit vorbind românește a fost centrul de interes al întregului batalion. Ne-a povestit cum a învățat românește de la niște ciobani din Transilvania, în serviciul cărora era. Acești ciobani ajunseseră cu oile până la Sud de Don și aveau turme mari de oi. Alexei le-a învățat limba trăind împreună cu ei. Vorbea o limbă de părea a fi stat de vorbă cu un cioban autentic din munții noștri.”

O asemenea informație plină de semnificații echivalează cu un șoc cultural. 

Credem că în perioada de sfârșit a primului mare război ciobanii noștri se găseau deja în munții Caucaz, unde fuseseră atrași de bogăția pășunilor lor alpine. Aici au fost surprinși de revoluțiile din Rusia. Firesc, cunoșteau relativ puțin limba și popoarele acestei țări, iar acolo, în munți, trăiau într-o oarecare izolare. Din asemenea motive, nu și-au dat seama de violența transformărilor sociale din Rusia și, mai ales, de evoluția rapidă a schimbărilor spre un stat condus de comuniști. Toamna își coborau turmele în satele kabardine (sau în alte asemenea sate),  pentru iernat. Aici, treptat, au luat seama la jaful și la nimicirea valorilor umane, organizate de statul bolșevic. Totodată și-au dat seama că nu se mai pot întoarce liberi acasă, fiind tratați de organele acestui stat drept chiaburi, datorită bogatelor lor turme de oi. Rămânînd în aceste sate aveau de ales între moarte, deportarea în Siberia, confiscarea averii și batjocură (în cel mai bun caz). Ori, o bună parte din oi erau proprietatea vecinilor lor din satele românești de munte, de unde veneau. Și atunci, cu curaj, păstorii noștri au ales libertatea, în munți. Iernau probabil în sate aflate în depresiunile înalte ale Caucazului, unde își vindeau cașul și lâna, căci populațiile locului le erau favorabile. 

Așa au rezistat până la al doilea mare război !

Avînd turme mari, au avut nevoie de argați. Pentru aceasta l-au angajat pe Alexei, care le-a învățat limba și obiceiurile. Întâmplarea povestită aici este o confirmare a ipotezei că rușii de rând pot recunoaște calitățile civilizației românești.  Iată deci că românii – cei cu „viță” tare - au fost în stare să asimileze pe unii străini, în chiar patria acestora.

Rezistență în sens invers

Așa cum este firesc pentru o cultură străveche, cultura românilor așezați în Caucazul de nord încerca să reziste presiunilor de asimilare. Astfel, lucrarea lui Anton Rațiu (frecvent citată în articolul Ol’shanka), descrie numeroasele comunități românești din Ucraina și Rusia sudice. La pagina 21, jurnalul lui Mihai Bălaj adaugă și el un asemenea caz la lista lungă a așezărilor din Caucazul de nord în care se mai găsea populație românească:

„Comuna Nicolaevska, cam la 60 km nord de orașul Mariupol. Jumătate este formată din români moldoveni. Sunt mai multe sate de moldoveni prin jur. Au nume de Muntean, Mârza. Nu-și aduc aminte de când s-au stabilit pe aici. Mulți din ei au fost deportați. Trăiesc greu.”

Ar fi extrem de interesant să se verifice ce s-a mai păstrat din aceste comunități, după mai bine de un secol de la colonizarea lor. Sau, cel puțin, să se constate în ce măsură prezența românilor a influențat cultura locuitorilor majoritari pe aceste meleaguri. Doar că condițiile pentru asemenea studii sunt, în zilele noastre, chiar mai vitrege decât acum trei sferturi de veac.

Provizoratul suveran la români

Provizoratul suveran la români

Ce a mai rămas de la familia INCULEȚ

dr. ing. Mircea SLĂNINĂ

Preambul

Prezentul articol este – într-un anume fel – o continuare a celui dedicat capelei familiei Inculeț, din comuna Bârnova de lângă Iași, postat în Ianuarie 1912[1], dar mai ales o completare a comentariilor la acesta. (Comentariul din 23 Iulie 2014 a fost șters din greșeală.

Fiind necesar, textul său a fost re-postat la 1 Aprilie 2015.)

Dacă soarta va fi favorabilă unei astfel de inițiative, asemenea frânturi (cunoscute nouă) ale vieții familiei Inculeț anticipează o posibilă carte, dedicată zbuciumatei istorii a acestei familii, descendenților săi din Canada și relațiilor lor cu contemporanii. Accentul va cădea însă pe episoadele legate de viața orașului Iași.

Improvizația, specific al neamului

Istoricul Florin Constantiniu, la pag. 438 a interesantei sale cărți ”O istorie sinceră a poporului român”, evidențiază o caracteristică a cestui popor, pe care o argumentează critic:

IMPROVIZAȚIA – marea artă a românilor

și blestemul istoriei lor.

Trăind în sate cu case construite din materiale perisabile (lut, lemn, etc) și transmițînd  legile (către o altă generație) pe cale orală (”obiceiul pământului”), acest neam nu a pus niciodată prea mare preț pe conservarea valorilor materiale. Ca efect, multe dintre acestea se distrug cu trecerea timpului, sub privirea împăcată a ”românașilor”. Așa s-au petrecut lucrurile și cu multe valori legate de istoria familiei Inculeț.

                                                 

Pasiunea pentru jazz

Ca un prim exemplu, vom aminti dificultățile întâmpinate prin 1994 la încropirea unui punct muzeal Inculeț, în conacul familiei din Bârnova, folosit atunci de primăria comunei Bârnova. Într-un gest ce poate fi dat drept exemplu, primarul Victor Chirilă și-a forțat funcționarii să-și strâmtoreze activitățile, pentru a elibera o cameră, în vederea amenajării acestui mic muzeu. Complexul Muzeal al Moldovei, care a dirijat aceste pregătiri, s-a lovit însă de lipsa unor obiecte ce au aparținut familiei Inculeț și a recurs foarte mult la fotografii și la alte tipuri de copii după documente.

Fiii lui Ion C.  Inculeț au plecat dintr-o țară în care propaganda oficială amplifica antipatiile  populației împotriva ”burghezo-moșierimii”. În această atmosferă, este fără îndoială că s-au găsit săteni care să jefuiască conacul părăsit. Întâmplător, în 1993, s-a descoperit în podul casei un contrabas abandonat, la care a cântat unul din tinerii Inculeț. Recondiționat, acesta  a fost singura piesă autentică din muzeu. După puțini ani, muzeul și-a încetat activitatea, când clădirea a fost donată Mitropoliei Moldovei și Sucevei. Pentru a adăposti aici unele activități filantropice, Mitropolia a reconstruit din temelii conacul. Cu această ocazie constructorii au distrus respectivul contrabas, ca piesă uzată și deci, inutilă.

După cum am pomenit în comentariul de mai sus, în vara anului 2014  am întâlnit pe Mihai Gavrilescu, acum în vârstă de 82 de ani, deci martor al celor petrecute la conac. Acesta își amintește că intrarea pe micul domeniu (împrejmuit) al conacului se făcea – ca și acuma – printr-o poartă, aflată la mică distanță după podețul peste pârâiașul de pe fundul văii. Această poartă mare avea la partea de sus un ”pod” cu acoperiș[2], adică un spațiu închis îngust, ceva mai lat decât grinda superioară a porții.

Fiind un copil năstrușnic, Mihai Gavrilescu s-a cățărat odată până la acel ”pod”, pe care l-a cotrobăit de dinăuntru. A dat peste o muzicuță de dimensiuni relativ mari, cu două rânduri de găuri pentru suflat. A luat-o și a fugit cu ea acasă, unde, încântat, a  arătat-o mamei sale. Aceasta l-a certat și i-a cerut să pună obiectul la locul său. Cu inima strânsă, micul Mihai a dus muzicuța acolo unde a găsit-o, deși era conștient că un hoț o șterpelise cândva din conac și o ascunsese în ”podul” porții, fiind surprins de unele evenimente. Evident, atât poarta, cât și muzicuța s-au distrus, au dispărut.

Între cele două războaie Europa a adoptat cu frenezie unele elemente ale tinerei culturi americane. Astfel, muzica de jazz făcea furori în cercurile de tineri români educați. Se știe cu precizie că Ionel (fratele mai mare), fiind cel mai înalt, cânta la contrabas. Este de presupus deci că Georgel cânta la acea muzicuță.

Păcat de aceste sobe minunate !

Conacul familiei Inculeț avea în centrul parterului un hol, cea mai mare încăpere a casei. Acesta comunica cu intrarea din spatele clădirii, cu cele patru camere de la parter și cu ieșirea spre cerdac și spre terasa cu trepte. (În acest hol s-a așternut masa praznicului din ziua înmormântării soților Inculeț, la care venise foarte multă lume.)

În sezonul rece acest hol se răcea repede. Pentru a-l încălzi, holul era prevăzut cu o sobă uriașă, din teracotă. Aceasta era executată din plăci ceramice emailate, cu fond alb și interesante desene albastre, complicate. Încă de la intrare se vedea această dotare, o piesă de mare valoare artistică, care, implicit, ridica valoarea conacului. Arhitectul care a re-proiectat și amplificat clădirea, s-a achitat cu bine de sarcina de a da conacului o formă destul de apropiată de cea originală. Nu înțelegem însă dece a sacrificat această sobă; pusă în orice context, soba ar fi salvat ceva din atmosfera epocii de edificare a clădirii și ar fi sporit atractivitatea acesteia. Ne-fiind protejată de nimeni, muncitorii constructori au demolat și distrus această piesă de reală valoare artistică și istorică.

Scriptura dăruită

Prin anul 1993, vara, am vizitat mânăstirea Bârnova, cu care ocazie am discutat cu un călugăr despre familia Inculeț. Acesta s-a dus în strană și a adus o carte de format mare, cartonată cu coperți roșii, al cărei titlu (dacă memoria nu mă înșeală) era SCRIPTURĂ. Pe ultima filă a cărții, jos și cu cerneală roșie, se vedea clar amprenta rotundă a unei ștampile: ”Donație a fraților Ionel și Georgel Inculeț.” Textul ștampilei nu o menționează pe Ruxandra Inculeț, care murise în 1942. (”Târnosirea” bisericii și înhumarea părinților lor s-au petrecut în August 1942.) În 1945 finisarea bisericii se terminase[3], mai puțin pictura. Iar în 1946 Ionel deja plecase din țară. Este deci clar că donația a fost făcută undeva între anii 1942 și 1945. În acest răstimp biserica lor de familie nu avea încă toate cele trebuincioase pentru slujbe; ca urmare, suntem convinși că frații Inculeț au făcut această donație către propria lor biserică și nu către mânăstirea Bârnova.

Activitatea lui Inculeț – tatăl s-a bucurat de prețuirea locuitorilor din Bârnova. După plecarea fiilor Inculeț din România, proaspeții lideri (așa-zis comuniști) ai satului tratau această amintire ca pe un inamic personal. Ca urmare, au instalat sediul CAP-ului în conacul familiei și au închis pur și simplu biserica, în care nu s-au ținut slujbe vreme de aproape 40 de ani. Călugării din vecinătate au preluat odoarele și cărțile bisericii Inculeț; pe calea acesta scriptura sus-pomenită a ajuns în patrimoniul mânăstirii.

În anii care au urmat, parohul satului Bârnova, părintele Ciută, s-a îngrijit de această biserică. Revoluția română din 1989 a schimbat soarta acestei mărturii în piatră a credinței membrilor familii Inculeț. O vreme în acest lăcaș s-au ținut doar două slujbe pe an, dintre care una era dedicată hramului.

---

[1] Titlul articolului este ”Basarabia, cea cu două suflete”. Dacă acesta avea doi autori, prezenta completare a fost scrisă de doar unul dintre aceștia, care își asumă eventualele erori sau aprecieri greșite.

[2] Posibil să fi servit drept ”hulubărie”.

[3] În 1995 academicianul Ion I. C. Inculeț, era activ ca profesor la Western Ontario University din Canada. La invitația dumisale, în acel an am efectuat un stagiu ca cercetător la Applied Electrostatic Research Center, unde domnia sa era director. Pe durata acestui stagiu prof. Inculeț mi-a povestit multe din întâmplările vieții sale și ale familiei în care s-a născut.

În legătură cu cele de mai sus, Ion I. C. Inculeț mi-a relatat că în vara lui 1945 exteriorul bisericii era finalizat și urma să se desfacă schelăria înaltă, ce înconjura biserica. A apelat la mai mulți oameni din sat, care însă l-au refuzat, deși ar fi urmat să facă o muncă plătită. (Odată cu instalarea guvernului comunist în România, s-a ”importat” și ceva din teroarea specifică sistemului sovietic.) Atunci proaspătul inginer Inculeț a imaginat un procedeu eficient: a legat între ei stâlpii schelăriei într-un anume fel. Când a tras de la un capăt, fiecare stâlp s-a înclinat pe rând și a tras după el stâlpii vecini.