Ol'şanka - Voloşanka

Ce „naţie” aveau amazoanele ?

-          rezumat –

Textul integral al articolului se poate citi aici:

Există un spaţiu geografic imens, aflat la Nord şi Est faţă de ceea ce a fost „România mare” şi a cărui contribuţie la formarea poporului român nu a fost studiată îndeajuns. Unul dintre puţinii istorici care au stăruit într-un asemenea studiu – Alexandru Boldur, fost profesor universitar la Petrograd, Simferopol şi, în final, la Iaşi – a observat în acest spaţiu circa o sută de toponime care derivă din termenul voloh, cu care vechii slavi denumeau pe bărbaţii stră-români. Acestea ar putea fi considerate „aşezări masculine”.

La rândul nostru, am depistat circa 124 din toponimele Ol’şanka, care derivă din voloşanka, numele atribuit de aceiaşi slavi femeilor valahe. Iată deci că, împreună cu „aşezările feminine”, numărul total de toponime româneşti în spaţiul slav devine impresionant şi semnificativ. Constatăm astfel că migraţia slavă, care a început prin secolul V e.n., a „adaptat şi înregistrat” toponimele vechi, punîndu-le în acord cu numele băştinaşilor.

În articol se mai amintesc aşezările întemeiate de păstorii noştri - la distanţe uriaşe de vatra de formare a poporului român -, precum cele din preajma Crimeii, de la poalele Caucazului, de pe Volga inferioară şi altele similare. Ei le întemeiau în sprijinul transhumanţei lor milenare, prin care valorificau carnea de oaie, produsele din căşărit şi „pielicelele”. Împreună cu aşezările de colonişti-plugari, ele definesc spaţiul de roire, în care poporul nostru, eminamente sedentar, îşi extindea aria de locuire, odată cu eventuala sa creştere demografică. Transhumanţa amplă a păstorilor români menţinea contactul cultural al aşezărilor îndepărtate cu vatra principală de formare a poporului român. Se poate afirma deci că spaţiul de roire, într-un mod specific, şi-a adus obolul la acest proces de formare.

(În ultima sută de ani însă, locuitorii acestor aşezări au fost slavizaţi în cea mai mare parte, mai ales prin presiunea culturală şi politică a orânduirii sovietice.)

Una din principalele enigme depistate prin această cercetare a fost existenţa paralelă - în antichitate, în spaţiul de roire - a unui număr aproape egal de aşezări locuite de bărbaţi şi, respectiv, de femei valahe. Considerăm această „organizare” drept una dintre formele posibile de trecere de la matriarhat la patriarhat, aproximativ pe urmele a ceea ce a fost splendida civilizaţie neolitică Cucuteni – Tripolie. Ipoteza îndrăzneaţă ce decurge de aici este că femeile din stepă n-au acceptat să devină sclave ale bărbaţilor lor. Pentru a-şi păstra independenţa, ele au devenit femei războinice, alternînd cultivarea pământului cu meseria armelor.

Gândul ne-a dus la amazoane, curajoasele femei care au participat la războiul troian, la atacarea Atenei şi la multe alte „contacte dure” cu aheii agresivi. Temute şi slăvite în antichitatea şi chiar preistoria grecilor, ele erau localizate de aceştia în Nordul Mării Negre. Urme ale acestui trecut se mai puteau observa prin Moldova, în Evul Mediu, astăzi asemenea indicii fiind abia vizibile. Pe baza argumentelor descrise în articol afirmăm că – cel mai probabil - amazoanele erau femei trace (stră-românce). Odată lansate în bătălia ideilor, aceste ipoteze îndrăzneţe urmează a fi confirmate sau amendate.

dr. ing. Mircea SLĂNINĂ

Iaşi, Ianuarie 2012