CULTURA ORALĂ ?

SUPERIORITATEA  CULTURILOR  ORALE

          In memoriam Alexandru PELE

            Această lucrare era într-un stadiu indecis, de "semi-fabricat”, când am întâlnit cartea "Etnonimele românilor - VALAH” de Alexandru PELE, apărută recent[1] la editura orădeană ABADDABA. De la Densuşianu încoace cred că nu s-a mai scris o carte de o importanţă comparabilă, referitoare la pre-istoria noastră. Într-o zonă de istorie cu multe "necunoscute”, operînd în câmpul atât de frumos, de fertil şi de periculos totodată, al arheologiei lingvistice, Alexandru PELE a făcut o extraordinară operă de RECONSTRUCŢIE A SPIRITULUI NEAMULUI, şi nu prin lozinci, ci cu o metodă ştiinţifică revoluţionară, cu o muncă de albină şi fără de complexe în faţa "somităţilor” sau a adversarilor "civilizaţi” ai poporului nostru.

            Fără a ne fi cunoscut vreodată, Alexandru PELE m-a îmbărbătat spre a finaliza ce urmează. La scurtă vreme însă, curajul ce mi l-a insuflat a fost pus în cumpănă de amărăciunea grea a veştii despre trecerea în nefiinţă a unei asemenea valori naţionale. Chiar şi pentru mine, rezultatul acestor trăiri succesive a fost neaşteptat: dacă el a înfruntat primejdia ridiculizării cu dispreţul dacic în faţa morţii, atunci şi noi trebuie să-l urmăm, chiar dacă cu contribuţii mult mai modeste.

            De apreciat Oradea care, acolo, la marginea vestică a românismului, este "pe linia frontului” şi a avut totuşi îndrăzneala să iniţieze o asemenea şcoală în ciuda ne-prietenilor noştri, atât interni, cât şi externi.

            Opţiuni fundamental diferite

            Titlul şi, în parte, conţinutul rândurilor ce urmează vor fi motiv de aprinsă contestare. Aceasta deoarece se generalizase (până la a deveni un reflex al ştiinţelor care analizau cultura unui popor) următorul concept: culturile care folosesc scrierea aparţin culturilor superioare, iar cele care nu o folosesc, culturilor inferioare, ba chiar sub-culturilor. Această abordare este, după părerea mea şi în esenţa ei, de sorginte apuseană şi este impregnată de trufia după care "numai cine este ca noi ne poate fi egal,  altfel ...”

            Ca biet european, prizonier al celor învăţate de la profesorii mei, la prima călătorie în China purtam în mine o întrebare (prostească dar, din fericire, ne-mărturisită): dece China nu a dus până la capăt o anumită tentativă de "modernizare”, aceea de a adopta alfabetul latin ?[2]

            Ajuns acolo, am avut revelaţia cu totul altei stări de fapt: uriaşa şi multimilenara Chină nu era nici pe departe atât de omogenă culturaliceşte cum părea europeanului necunoscător. Subzistă în China culturi importante, paralele culturii Han, la rândul lor multi-milenare, cu limbi şi literaturi diferite, lucru care nu-i împiedică pe chinezi să comunice cu uşurinţă şi nu-i împiedică să fie mai puţin patrioţi chinezi.

            Explicaţia - simplă - a început a fi înţeleasă şi la noi în anii din urmă: scrierea picto-grafică (devenită apoi hieroglifică) este comună tuturor acestor culturi! Acelaşi simbol grafic se citeşte în diversele regiuni ale Chinei (...până şi în Japonia !) în mod diferit, dar semnifică exact acelaşi lucru. Ceea ce nu s-a spus la noi îndeajuns este faptul că o atare "soluţie culturală” nu poate fi nicidecum rodul întâmplării[3]. Aceasta  opţiune  s-a  generalizat,  menţinut  şi  perfecţionat  îndelung, deoarece a fost dintru început o componentă fundamentală a unei foarte solide concepţii asupra CONSTRUCŢIEI DE STAT.

            Chiar dacă însuşirea hieroglifelor obligă la folosirea unor funcţionari ai statului îndelung şcolarizaţi, un edict imperial redactat în Nord era perfect înţeles în oricare colţ al imperiului, unde era citit în limba populaţiei băştinaşe, fără nevoia de a fi tradus ! În sens invers se petreceau lucrurile cu rapoartele redactate în orice zonă a Chinei şi trimise spre informare organelor superioare de stat. În felul acesta, supunerea unei noi populaţii şi încorporarea sa în imperiu nu cereau o distrugere culturală, ci un sacrificiu mult mai puţin important: însuşirea unui alfabet.

            Deci, iată că un popor cu o cultură multi-milenara, popor care face progrese uriaşe şi rapide spre însuşirea ştiinţei moderne şi o ţară care se pregăteşte să devină peste câteva decenii cea mai bogată şi cea mai puternică din lume, nu renunţă la particularitatea scrisului său, atât de greu de înţeles de către civilizaţia occidentală.

            Din aceeaşi ţară extraordinară am adus în mine o istorie ce m-a pus pe gânduri pentru câţiva din anii care au urmat. Împăratul care a poruncit şi a organizat impecabil ridicarea (şi aproape că a finalizat) singurei  construcţii  umane ce  se  vede  de  pe lună - Marele Zid Chinezesc - a  rămas  în  istorie  şi  prin  iniţiativa de a închide în diferite lagăre de concentrare savanţii unor discipline ştiinţifice dezvoltate în China acelor vremuri, precum istoria şi medicina. Este mai uşor de acceptat că le-a poruncit ca - sub ameninţarea cu moartea - să-şi înceteze disputele şi să scrie împreună câte un uriaş tratat în care să sistematizeze toată ştiinţa lor. Dar au devenit un exemplu cu valoare planetară edictele ce au urmat: în paralel cu multiplicarea tratatelor oficiale de medicină sau istorie, a poruncit şi s-au ars toate scrierile de medicină sau istorie ce se acumulaseră până în acel moment în bibliotecile imperiului chinez. Vom mai reveni asupra acestei terifiante istorii.

            Una din opţiunile fundamentale ale românilor

            Ajungem astfel la problema de fond a prezentei lucrări: au avut strămoşii noştri o scriere, au ba ?

            Pentru a răspunde, aş continua să apelez la experienţa mea chineză. Astfel, în a doua mea călătorie în China, am vizitat un muzeu de istorie înfiinţat între timp în palatul imperial din Beijing. Încă în prima sală a muzeului, o mare surpriză: un vas egiptean antic (pictat şi inscripţionat cu hieroglife egiptene), ajuns în China contemporană lui. Pe o  planşă alăturată erau desenate traseele cele mai frecventate a ceea ce mai târziu s-au numit "drumurile mătăsii”. Toate acestea demonstrau convingător că din cele mai vechi timpuri marile culturi erau în contact, chiar şi la distanţe deosebit de mari. Prin urmare, dacă popoare atât de îndepărtate îşi cunoşteau realizările, este evident ca vlahii/românii - popor locuitor în centrul Europei - au cunoscut transmiterea scrisă a informaţiilor. Dacă n-au adoptat-o, este evident că nu au vrut.

            Iubind libertatea - deci practicînd democraţia - străbunii noştri au evitat crearea unui stat mare, puternic centralizat. (De dragul unui asemenea stat ar fi trebuit să renunţe la o parte din libertăţile lor.) Comparaţia cu civilizaţia chineză devine prin aceasta grăitoare de la sine: scrierea hieroglifică chineză a fost dezvoltată ca instrument inteligent al expansiunii statale a unui mare imperiu. Ori, ataşamentul funciar pentru un trai fără constrângeri a motivat fundamental opţiunea pentru cultura orală, în cazul unui popor ca al nostru, sedentar şi fără veleităţi expansioniste.

            Fiind noi o viţă străveche în această parte de lume, este evident că - în privinţa scrierii şi de-a-lungul vremurilor - strămoşii noştri au putut cunoaşte, folosi şi deci compara opţiunile mai multor neamuri, opţiuni dintre cele mai diverse[4]. În condiţiile în care mărturiile arheologice confirmă cu prisosinţă faptul că pe pământurile noastre se  cunoştea  scrisul  altor  popoare,  ne găsim în faţa unei idei stranii la prima vedere, dacă nu chiar şocante: strămoşii noştri nu numai că nu au dezvoltat o scriere, dar nici nu au adoptat vreuna ! Ba mai mult decât atât, ei au dezvoltat o foarte puternică cultură orală !

            Aceasta nu înseamnă că, în evoluţia sa multi-milenară, poporul român nu ar fi putut sa elaboreze ... un alfabet. Pentru varianta mai simplă a adoptării unui scris, răspunsul este simplu: adoptarea unui alfabet ar fi însemnat acceptarea unui model cultural străin. Ori, fiecare neam îşi ia deciziile în concordanţă cu concepţia sa despre viaţă. Conştienţi, se pare, de superioritatea culturii orale, strămoşii au apărat cu îndârjire modelul nostru cultural. Atunci, dată fiind străvechimea neamului românesc, ne găsim în faţa unei opţiuni  fundamentale, fundamentate, extrem de timpurii şi neclintite în timp: OPŢIUNEA PENTRU CULTURA ORALĂ! (E drept, această opţiune nu a fost niciodată explicită: în cadrul filosofiei noastre de viată ea devenise o componentă naturală, practic subconştientă[5].

            Este evident că păturile conducătoare şi chiar o parte a populaţiei cunoşteau scrisul sau măcar cititul, din nevoia de comunicare cu reprezentanţi ai altor popoare. Dar asta nu a schimbat preferinţa generalizată la români pentru cultura orală, pentru însemnătatea acordată CUVÂNTULUI ROSTIT, pentru înţelepciunea străveche transmisă din generaţie în generaţie prin viu grai !

            Să nu uităm că milenii de-a rândul judecata la români s-a făcut după acel "jus valachicus”, îndelung acceptat şi perfect cunoscut pe o arie geografică uriasă, dar ... oral. (Cât de frumos sună în limba noastră - pentru un popor îndelung sedentar - numele codului său de legi: "obiceiul pământului” !) Chiar stăpânitorii vremelnici nu au reuşit să impună legislaţia lor străină în viaţa comunităţilor româneşti, îndărătnicia balcanicilor în această privinţă fiind proverbială, ca de altfel şi a altor culturi orale străvechi, precum unele culturi amerindiene. Ba, mai mult decât atât, asimilarea alogenilor, atât de frecventă pe pământurile noastre, a inclus însuşirea - de bună-voie, dată fiind superioritatea culturală a băştinaşilor - a legii din bătrâni. Mai aproape de timpurile noastre, deşi i se slavizase forma (dar nu şi conţinutul), legea era în continuare dezmierdată, spunîndu-i-se adesea "pravila cea veche” ori "obiceiul din strămoşi”.

            Avantajele transferului oral

            După cum am încercat să demonstrăm mai sus, elaborarea unui alfabet propriu nu era necesară, în condiţiile CONVINGERII că cultura orală este superioară. Astfel, ca un mărunt exemplu al importanţei acordate de români cuvântului: românii iubesc cartea, ştiinţa, dar încă în zilele noastre preferă transmiterea orală a mesajelor.   Personal, nu cunosc o altă limbă în care să existe expresia - aparent paradoxală - "a trimite vorbă” ! (Pe această cale era, de altfel, mai greu ca "străinul” să-ţi afle gândurile, intenţiile ...) Dacă mesajul oral[6] era regula între români (o dovada în plus a inteligenţei lor medii ridicate), atunci mesajul scris era folosit pentru comunicarea cu "străinul”, căci cu el altfel nici nu aveai cum să te înţelegi ... De aceea, cred că nu este pe deplin o întâmplare faptul că primul text scris cunoscut în limba română (scrisoarea boierului Neacşu) este adresată, ca de obicei, ... unui STRĂIN ! S-a făcut însă mesajul scris, în română, deoarece - cel mai probabil - purtătorul mesajului nu cunoştea suficient limba noastră. Destinatarul din Braşov însă, cunoştea alfabetul şi limba, sau cel puţin avea cine să-i traducă scrisoarea. Raţionamentul este confirmat de faptul că, pe de o parte, mesajul reflecta o limba matură, aptă de a transmite mesaje complexe. Pe de altă parte, în scrisoarea lui Neacşu se simte cum exprimarea scrisă (printr-un ... diac de slavoneşte) este stingheritoare pentru exprimarea orală, fluentă, a expeditorului român.

            Să analizăm însă motivele pentru care românii s-au convins de superioritatea culturii orale. Dintre aceste motive, decisiv este modul în care această cultură se transmite: prin CONTACTUL UMAN NEMIJLOCIT. În cel mai important moment al circulaţiei sale, cultura orală se transmite de la părinte către copilul său, ceea ce reprezintă un transfer de informaţie între generaţii.

            Transmiterea informaţiei în formă scrisă măreşte productivitatea operaţiei, dar lipseşte generaţia tânără de o parte din grija şi căldura părintelui pentru copilul său. (Boală generalizată a civilizaţiei contemporane!) Crescuţi printr-un schimb intens de experienţă între generaţii, copiii românilor au arătat adesea o inteligenţă superioară. Dar cele mai importante aspecte ale transmiterii orale a experienţei generaţiilor anterioare sunt legate de prelucrarea acestei experienţe, prin adaptarea, actualizarea sau filtrarea informaţiei.

            Avînd în minte învăţătura bunicului, tatăl o compară cu experienţa proprie şi apoi o transmite fiului într-o formă prelucrată, care ţine seama atât de evoluţiile din timpul vieţii sale, cât şi de evoluţiile previzibile pentru epoca în care va trăi copilul. Iată deci că se revelează o primă calitate a culturii orale: ea este vie, trăieşte, păstrează tot ceea ce este sănătos şi general-uman, adică se adaptează necontenit noului. Prin aceasta se confirmă faptul că o cultură orală este mai flexibilă decât o cultură scrisă. (Iată dece românii sunt mai adaptabili, dar numai la schimbările pe care le consideră cu adevărat necesare !)

            Diversitatea culturală este una dintre cheile de boltă a rezistenţei unei naţiuni la   solicitările mereu schimbătoare ale istoriei. Ori, cultura răspândită sub forma înregistrată stimulează uniformitatea, în vreme ce o cultură orală puternică întreţine diversitatea în unitate, adică sporeşte vitalitatea acestei culturi. (O comportare cazonă precum edictele împăratului chinez amintit mai înainte ar fi putut fi fatală pentru cultura unor popoare mai mici.)

            Această manieră de transmitere a experienţei de viaţă a dezvoltat extrem de mult spiritul critic la români. Acest spirit ne-a creat şi ne va crea şi de acum înainte sumedenie de necazuri. Astfel, el explică în bună măsură înclinaţia noastră obişnuită spre ne-unire[7]. Acelaşi ascuţit spirit critic a dus însă li la naşterea atâtor valori culturale de talie mondială, dintr-un popor considerat adesea ca "mic”.

            Se ştie că până şi în timpuri mai apropiate nouă, în mai toate ţările, armata îndeplinea şi funcţii poliţieneşti. În principatele române nu exista armată permanentă, ci doar apărătorii cetăţilor şi corpul de pază al domnitorului[8]. În aceste condiţii (prin contrast cu viaţa statelor occidentale), în cea mai mare parte a Evului lor Mediu, românii au trăit fără o forţă internă de represiune, dar cu o remarcabilă rânduială în relaţiile dintre persoane şi colectivităţi. Acest fapt demonstrează forţa morală ieşită din comun a "legii din bătrâni” şi, în acelaşi timp, confirmă funcţionarea fără reproş a unei CULTURI ORALE SUPERIOARE.

            Adesea observăm cum nomazii consideră normal să urmeze un conducător puternic, indiferent cât este acesta de moral. Românii autentici urăsc însă "spiritul de gaşcă”, care pune solidaritatea grupului deasupra valorilor morale[9]. Recunoaştem însă la noi esenţialmente acelaşi ascuţit spirit critic în contestarea continuă a propriilor conducători. Dar aceasta face ca numai cei cu adevărat superiori să reziste în fruntea românilor! (Dacă vremurile nu sunt prea grele, sunt toleraţi un timp şi mediocrii ...)

            Generalizarea pe cale orală a unei informaţii este incomparabil mai lentă decât transmiterea sub formă înregistrată (tipărituri, radio sau televiziune). Dar, după cum am mai spus, ea este incomparabil mai sănătoasă, informaţia fiind supusa verificării unui număr uriaş de inteligenţe care o prelucrează. Daca în cele de mai sus am pus accentul pe perfecţionarea laturii normative a experienţei sociale, odată cu transferul oral are loc şi o şlefuire, o esenţializare artistică, adică ridicarea pe o treaptă culturală superioară.

            Asemenea dovezi suplimentare ale superiorităţii culturii noastre orale le aduce mitologia cu totul remarcabilă a românilor. Basmele cele mai frumoase de pe pământ sunt basmele noastre. Dar ele sunt frumoase şi pentru că sunt "cu tâlc”, adică sunt bogate prin înţelepciunea lor, prin conţinutul lor educativ, şlefuit într-un proces multi-milenar de transmitere între generaţii.

            Apoi, sa nu uitam înclinarea noastră naturală spre a "româniza” termeni împrumutaţi din alte limbi[10].  Mai  recent, aceeaşi  înţelepciune şi aceeaşi preferinţă pentru claritatea mesajului oral au determinat pe români să evolueze către scrierea fonetică. Vom mai observa ca şi alte popoare vecine - dar numai cele ce se trag, prin rădăcini adânci, din aceeaşi VECHE CULTURĂ EUROPEANĂ - au adoptat de asemenea scrieri fonetice, sau foarte apropiate de aceasta, deosebindu-se frapant de scrierea etimologică (artificială) a popoarelor occidentale, adoptată de acei dintre vecinii noştri care au început a se culturaliza abia recent, de când s-au apucat să construiască state pe pământurile străvechilor neamuri cu adevărat europene ...

            Auto-apărarea autorului

            Departe de mine gândul de a fi făcut prin prezentul articol o pledoarie pentru întoarcerea în trecut. Experienţa palpitantă a culturilor scrise este un fapt împlinit şi fiecare cultură tradiţională orală s-a adaptat mai bine sau mai rău acestui "şoc cultural” care durează însă cu adevărat de numai două-trei secole. Îndrăznesc însă să anticipez o "întoarcere” la un nou gen de cultură orală, prin progresele ameţitoare ale calculatoarelor, în general ale telematicii. Anume, prin transmiterea complexă a imaginii şi sunetelor, în particular a vorbei (mai ales cu traducere automată), prin generalizarea magistralelor informaţionale, locuitorii viitoarei societăţi informaţionale vor beneficia din nou de facilitatea planetară a contactului colocvial, întorcîndu-ne astfel - la scară planetară însă - la "filtrarea” informaţiei şi la consolidarea conţinutului său sănătos, dat de comunicarea directă.

            În plus, o "întoarcere în trecut”, dar sub o cu totul altă formă, sunt sigur că va avea loc. Cultura tradiţională era creată în mai mare măsură de omul universal. Cu alte cuvinte, fiinţa umană era mai puţin "îngustată” de supra-specializarea pe care i-a impus-o industria modernă[11]. Ea era în acest fel - de foarte multe ori - atât receptor, cât şi producător de cultură în sens larg (artă, tehnică ş.a.m.d.)

            În epoca modernă ne obişnuiserăm că singurii creatori de artă sunt artiştii profesionişti, cale pe care s-au atins şi se vor atinge culmi, altfel de nebănuit, ale creaţiei artistice. Dar în acelaşi timp, prin separarea netă între producătorii şi beneficiarii actului cultural, această concepţie a generat efecte secundare extrem de negative, cum sunt: cabotinismul, elitismul, inovarea forţată, kitsch-ul şi altele asemenea. Parcă pentru a corecta aceste erori asistăm la o "invazie” a ne-specialiştilor în domenii până recent strict specializate. Iată, de pildă, ce val de "aer proaspăt” au adus cu ei cântăreţii folk; pe această cale un număr cu mult mai mare de oameni au devenit creatori şi au venit în contact cu arta, pe căi deseori mai puţin comerciale.   Pe aceeaşi linie se înscriu "străpungerile” valoroase şi de mare îndrăzneală în istoriografia noastră - dar şi de mult bun simţ totodată -, create iarăşi[12] de "ne-specialişti”, precum au realizat în România după Revoluţie un impresionant număr de oameni ai tehnicii, cu un serios exerciţiu ştiinţific prealabil. Dacă nu ar fi fost - în multe cazuri - persoane cu o certă afirmare în profesia iniţială, i-am fi catalogat cu uşurinţă drept ... profani (sic !).

            Dar de fapt ...

dr. ing. Mircea SLĂNINĂ

Versiune publicată în 1997 în revista

Al cincilea anotimp, nr. 6, p. 10, din Oradea.

---

[1] V. data publicării.

[2] Atât de mari au fost "sclipirile” civilizaţiei apusene în secolul nostru, încât până şi pe chinezi îi aduseseră aproape de a face o gafă proporţională cu dimensiunile istoriei lor !

[3]  Dacă era o întâmplare, nu ar fi rezistat la dimensiunile spaţiale sau temporale ale unei ţări precum China şi nici la "solicitările” unei istorii atât de frământate.

[4] Exemplul scrierii chineze a fost citat doar pentru a sublinia importanţa cu totul exceptională a deciziei cu privire la modul de scriere. Diversitatea "alfabetelor” cunoscute şi chiar a celor răspândite este copleşitoare, reflectînd personalitatea a tot atâtea culturi.

[5]  Aparent modeşti din fire, românii aveau conştiinţa străvechimii lor în faţa tuturor năvălitorilor.Ca urmare, vreme de sute şi chiar mii de ani, obiceiurile barbarilor nu ne-au determinat să ne schimbăm în măsură importantă felul de a vedea lumea şi de a ne raporta la ea ca neam.

[6]  In contemporaneitate, asistăm adesea la preferinţa intelectualilor noştri pentru comunicarea telefonică, în raport cu stilul epistolar, iar admiraţia lor pentru profesorii ce strălucesc la catedră este generală. Cifra de afaceri realizată în România contemporană de către promotorii telefoniei celulare i-a surprins pe occidentali, atât prin dimensiunile realizate, dar mai ales prin viteza de răspândire, adică prin receptivitatea ambientului cultural românesc la această tehnologie ultra-modernă.

[7]  Ea contrastează însă foarte tare cu unirea noastră aproape instantanee, ne-comandată, unire a întregului popor în jurul anumitor valori perene, ameninţate în adevăratele momente de restrişte.

[8]  "Oastea cea mare” se aduna doar în vreme de război cu "străinul”, iar după acceptarea vasalităţii faţă de turci, aşa ceva nu s-a mai permis.

[9]  … încă o influenţă străină, extrem de periculoasa pentru fibra morală a poporului nostru.

[10]  În ultimii ani, asaltul neologismelor fiind fără precedent, iar "snaga” culturii noastre strămoşeşti scăzînd, aceasta "opoziţie” a slăbit.

[11]  Taylorismul, care l-a transformat pe om într-o anexă a maşinii, devenise în acest veac aproape o religie, sau cel puţin o obsesie în organizarea socială modernă !

[12]  Exemplul concetăţeanului nostru, Alexandru PELE, este o minunată confirmare a acestei  

     tendinţe.

STATORNICIA

Acasă, prin Japonia

Într-un an petrecusem vacanţa, cu familii prietene, în judeţul Bistriţa, pe locul unde acum este lacul de acumulare Colibiţa. Ne întorceam spre Iaşi cu maşinile, străbătînd Ţara Bârgaielor, pregătindu-ne să trecem munţii din Transilvania în Moldova. Se nimerise nu doar o dimineaţă de Duminică, ci chiar Sântămăria Mare. În toate satele văii, în şiruri lungi pe marginea şoselei, oameni în costume populare româneşti se îndreptau spre biserică. În ultimul sat ardelean – Mureşenii Bârgăului – nu ne-a răbdat inima: am „tras pe dreapta” şi am urmat cărarea spre uşa bisericii.

Eroii satului

Biserică încăpătoare, frumos împodobită. Turlă înaltă, rezemată pe arce, oferind un spaţiu semi-deschis pentru intrare. Pe latura vestică arcul era închis cu grilaj scund din fier forjat. În „ţepele” lui se odihneau în linişte pălăriile bărbaţilor (tineri), deja intraţi. De la intrare vedeam cum biserica radiază pace, înţelegere.

În tinda scurtă, în dreapta, un tablou pe sticlă pe care se menţiona jos, discret, „pictat de preotul Victor COŞBUC, al 15-lea preot din tată-n fiu în satul Mureşenii Bârgăului”. (Cititorul va pune singur semnele de exclamaţie cuvenite ...)

Tabloul suplinea cu modestie un monument al eroilor satului, grupînd numele pieriţilor în marile războaie sau al făptuitorilor deosebiţi. Şi nu erau deloc puţini pentru acest sat de munte - ultimul spre blestemata graniţă ce vreme lungă despărţise fraţii aceluiaşi neam.

Legat de primul război mondial, tabloul vorbea de două fapte cutremurătoare. Întâi se pomeneau oamenii satului (civili) împuşcaţi de austrieci la pasul Mestecăniş, suspectaţi că duseseră informaţii armatei române. Mai jos se pomeneau ca eroi câţiva soldaţi supravieţuitori. Fapta fiecăruia era descrisă lapidar: „întors prin Japonia”.

Nu mi-a fost limpede ce înseamnă. Nedumerirea nu m-a însoţit doar pe timpul slujbei; abia după multă vreme mi-am amintit o poveste de-a  tatei; din cele sorbite, dar ne-pătrunse, pe când le ascultam pe după vreun picior al mesei. O voi spune şi domniilor voastre, puţin mai încolo, cu mare dedicare tinerilor cărora bunicii nu le-au spus de-ajuns despre grozăviile revoluţiei ruse.

Consacrarea în comunitate

În bisericile noastre moldovene (pe alocuri încă şi astăzi) femeile stau în stânga, iar bărbaţii în dreapta. În această biserică ardeleană (şi nu numai) femeile stăteau în spate, bărbaţii în faţă. Ba mai mult, jumătatea din spate era separată de cea dinspre altar printr-un fel de gărduţ, ca o balustradă din lemn, cu portiţă la mijloc.

Femeile bătrâne, respectate, stăteau imediat înapoia acelui gărduţ, cele de vârstă mijlocie mai pe mijlocul spaţiului rămas, iar tinerele fete, în spate. Intrînd în biserică, femeile mature mergeau drept spre cele respectate, le salutau sau chiar le sărutau mâna. Puştoaicele nu îndrăzneau să se apropie de bătrânele satului; mergeau ţintă spre cele cărora le datorau semnele cuvenite de respect (naşe, mătuşe, alte rude însemnate), le sărutau mâna în grabă, după care se retrăgeau, uneori cu chicoteli (mai degrabă mimate) la grupa lor de vârstă.

Jumătatea bisericii acordată bărbaţilor avea pe lângă pereţi bănci (şcolare, vechi, curate). Fiecare bătrân închidea degajat portiţa în urma sa, punea mai întâi pălăria (simbol şi instrument al respectului în afara bisericii) în banca lui, se închina pe la icoane şi revenea la banca lui, după ce va fi salutat în trecere puţinii bărbaţi maturi ce-i meritau atenţia. Unora, mai în vârstă, chiar le strângea mâna. Ceata bărbaţilor fără bănci era grupată spre dreapta şi înspre altar; ceata celor tineri spre spate şi mai spre stânga.

Tot acest ceremonial se desfăşura natural, aproape fără zgomot şi fără a perturba slujba. (Preotul şi diaconul îşi vedeau de ale lor.) Era evident pentru oricine rolul de consacrare pe care biserica îl juca în viaţa satului. Dar mai era o faţetă a acestui rol, faţetă invizibilă, cam înfricoşătoare, dar necesară: nici un locuitor care nu făcea cinste satului nu avea ce căuta în biserică. Comunitatea satului, întemeiată pe reguli clare, verificate în milenii de convieţuire paşnică, se delimita de rău-făcători. Acceptarea venea după buna-cuviinţă şi mi s-a părut evident că respectul se acorda doar bunelor purtări, îndelung dovedite. În afara memoriei colective, doar faptele cu adevărat ieşite din comun se scriau apoi în pomelnicul perpetuu, alcătuit de preotul satului.

Lecţia ardeleană

Ardealul mi-a mai dat o lecţie de viaţă; lecţie care nu se predă în şcoală şi nici că s-ar putea. Am văzut forţa legii noastre vechi (nescrisă, dar puternică), am văzut o meritocraţie eficientă, împletită cu elemente de democraţie, am văzut implicarea tuturor vârstelor în decizia morală. Mureşenii Bârgăului mi s-au arătat ca o comunitate închegată de egali, împăcată cu ea însăşi, cu trecutul său, cu faţa către restul lumii şi către noutăţile aduse de timpul ce va fi să vină.[1]

Am reflectat îndelung la forţa şi la flexibilitatea acestor comunităţi, călite în milenii de continuitate a neamului sedentar al românilor. Atâtea alte construcţii intelectuale mi s-au părut soluţii pasagere, faţă cu grija acestor oameni, simplă şi perenă, pentru curăţenia vieţii comunitare, ca fundament al supravieţuirii. După eveniment ideea „refuzului românesc al instituţiilor” mi s-a părut deja ridicolă. Da, există o evitare a acelor instituţii ce nu ne sunt potrivite, şi-l consider normal. Căci în acea Sântămărie Mare, am văzut o „instituţie” proprie, organică, ce apără un sistem nescris de valori etice şi morale. Prin felul său de a lucra, ea refuza - discret, dar categoric -, orice  intervenţii instituţionale din afara comunităţii, care în atâtea cazuri s-au arătat dăunătoare.

Iar funcţionarea acestei „instanţe” morale se petrecea în armonie cu instituţia bisericească, fără să fie necesarmente dependentă de aceasta. Biserica era doar gazda cea mai potrivită, care preluase, cu mii de ani în urmă, o parte din atribuţiile sfatului bătrânilor („oamenii buni şi bătrâni”). Iar această preluare a fost cu certitudine o treptă superioară în organizarea vieţii satului, un gen de „globalizare” avant la lettre. Atunci sau acum, era funcţionarea sa o diminuare a rolului bisericii sau al credinţei ? Mi se pare discutabil. Era poate chiar o întărire a sensului simplu şi profund creştin al binelui.

O solidă culegere de analize istorice recente[2] spune despre Valahia secolelor XVII – XVIII: „a fi credincios presupunea să priveşti la ritualul Bisericii ca la un spectacol şi să fii văzut asistînd la acesta, sau ... să mergi la o «priveală»”. Se susţine acolo că evoluţia aceasta confirmă „falimentul social al timpului liturgic”. Poate că autorul are dreptate, cu referire la Ţara Românească şi la respectiva epocă a „crizei de conştiinţă”. Personal înclin să cred că în seriosul Ardeal «priveala» a continuat să fie o componentă de bază a ceea ce s-ar putea numi „filtrul moral al satului”, şi asta nu doar în Mureşenii Bârgăului. Iar prelungirea până în contemporaneitate a funcţionării instituţiei confirmă adecvarea şi acceptarea ei peste timp, pe deasupra tuturor reformelor traversate de sat.

Câtă vreme avem de-a-face cu o instituţie naturală, ea contribuie la confortul spiritual al vieţii satului. Adesea după acest eveniment, m-am întrebat dece ar trebui înlocuit ceva ce funcţionează bine şi de atât de multă vreme. O schimbare care nu se petrece de la sine, nu este reformă, ci siluire. Comunităţile sănătoase trebuiesc mai degrabă atrase spre un anume „nou”, rămânînd să aşteptăm răspunsul lor potrivit, la momentul potrivit.

Întoarcere prin Japonia

Sunt dintr-o familie de basarabeni, iar tatăl meu a continuat să fie subofiţer în armata română şi după ultimul război mondial. Cadru al fostei „armate burgheze”, a fost pensionat forţat la doar 47 de ani. Dar în fiecare din anii dinaintea pensionării, familia trebuia să se descurce o vreme fără el, care participa la ... „manevre”.

Cu ocazia unor manevre de vară a fost cartiruit pentru câteva luni într-un sat bihorean de munte, în casa unor ţărani bătrâni, ai căror copii erau demult aşezaţi pe la casele lor. Gospodarii l-au plăcut pe acest militar cuminte, ordonat şi cumpătat. Au ajuns să-şi povestească fiecare câte ceva deosebit din viaţa lui. Iar bătrânul casei era ... „întors prin Japonia”.

Soarta armelor fiind schimbătoare, tânărul soldat din armata austro-ungară căzuse prizonier la ruşi. După ce semnase pacea de la Brest-Litovsk, guvernul bolşevic ar fi trebuit să dea drumul acasă prizonierilor de război, conform uzanţelor naţiunilor civilizate. (Lenin nu avea cu ce hrăni populaţia oraşelor sale, dar-mi-te să dea de mâncare unor prizonieri !) Dar nu era în stilul bolşevic să respecte per se o legislaţie internaţională. Ca să tragă măcar un folos, viclenia rusă a născut faimosul decret privind prizonierii de război. Acestora li se oferea şansa „istorică” de a participa la revoluţia rusă (toţii fiind pricepuţi în mânuirea armelor). Fără să-i întrebe despre simpatiile lor politice, guvernul bolşevic le dădea, se înţelege, o singură alternativă: de a se înrola în Armata Roşie. În caz contrar, aplicarea legii internaţionale urma să se facă în frumoasa „tradiţie” rusească: prizonierii puteau pleca acasă, dar ... prin Siberia !

În sudul imperiului aflat în destrămare, decretul nu s-a prea aplicat, mâna CEKA fiind încă prea scurtă. De aceea, spre exemplu, mulţi prizonieri austreci din marele lagăr de la Darniţa s-au întors acasă grupaţi[3]. Deoarece statul sovietic a fost deseori o frână în calea cercetării istoriei altor neamuri, nu se ştie bine cum s-au descurcat prizonierii născuţi pe alte meleaguri[4]. Tânărul ţăran bihorean însă, împreună cu un alt soldat din acelaşi sat cu el (!), au pornit iarna, pe jos, spre un ocean pe care cred că nici măcar nu şi-l puteau închipui.

Nu-mi amintesc toate cele spuse de tata despre străbaterea Siberiei de către aceşti flăcăi. Foarte probabil că ei, până la cătănie, nici nu ieşiseră din satul lor. Dar încercînd să mi-o imaginez, călătoria lor mi se pare absolut imposibilă, în plin război civil, cu bruma de cuvinte ruseşti învăţate în câteva luni de lagăr şi cu banii pe care n-avuseseră cum să-i câştige. Nu ştiu cum or fi ajuns în Japonia cei câţiva soldaţi din Mureşenii Bârgăului, dar ştiu că cei doi bihoreni au umblat singuri. Cu alte cuvinte, au înfăptuit ... imposibilul. Dar în asemenea timpuri aspre mulţi eroi apar din penumbra modestiei lor obişnuite[5].

Bihorenii aveau acte în regulă, dar trebuiau de asemenea să evite „autorităţile”, Siberia fiind răvăşită de războiul civil. Bande înarmate o străbăteau în cruciş şi-n curmeziş, un oraş sau un sat putînd să-şi schimbe stăpânirea în fiecare dintre zile. Ultima bandă surprindea banda anterioară, de regulă sătulă şi beată, aceştia fiind împuşcaţi până la unul şi aruncaţi în gropile comune aflate la marginea tuturor localităţilor.

Când, după o etapă istovitoare de drum, se apropiau de limanul unei aşezări, grija cea mare a prizonierilor noştri era să ghicească dacă aceasta era ocupată sau nu. Nefiind înarmaţi, pericolul de a fi împuşcaţi nu era atât de mare, pe cât era pericolul de a fi „încorporaţi” în respectiva bandă. La fel procedau şi albii şi roşii şi orice alte culori, zise „politice”. Uneori, pentru a-şi putea continua (vii) drumul spre casă, bihorenii au fost nevoiţi să se arunce în chiar groapa comună. Nemişcaţi, au fost acoperiţi de cadavre adevărate, iar peste ei s-a turnat var[6].

În asemenea condiţii şi după un efort înspăimântător, tinerii ardeleni au ajuns la Vladivostoc. Este de presupus că erau aşteptaţi de reprezentanţii militari ai puterilor Antantei, care i-au şi trecut în Japonia[7]. Precum un turn Babel plutitor, un vapor uriaş a făcut apoi ocolul pământului, aducîndu-i în Europa pe toţi cei scăpaţi din rezervorul de frig al Eurasiei.

Înainte însă de a analiza motivaţia intimă a acestui eroism simplu, cred că merită să amintim un citat mai puţin celebru. Pliniu cel tânăr spunea, acum circa două mii de ani: „Dacii sunt răbdători şi nădăjduitori până la moarte.” Personal cred că această splendidă caracterizare se referă la populaţia veche a Daciei, băştinaşii care de-a-lungul timpului i-au asimilat şi pe vitejii daci, ca pe mai toate seminţiile străine ce şi-au făcut aici sălaş. Indiferent de cum îi chema pe acei străbuni, urmaşii nu i-au făcut de ruşine.

Suprema valoare

Ne putem închipui, în drumurile nesfârşite ale foştilor soldaţi, câţi bătrâni avuţi le-au oferit bunăstarea, numai ca să rămână, să îngrijească de ei şi de gospodărie. Dar nu pentru averi se chinuiau ei.

Fiind tineri şi sănătoşi, ne putem închipui câte femei ar fi fost fericite să îi aibă alături în asemenea vremuri tulburi, indiferent de limba pe care o vorbeau aceşti flăcăi. Dar nu pentru plăceri trecătoare îşi încordau ei voinţa.

Ca români autentici, nici cariera armelor, nici funcţii importante într-o ţară străină[8] nu i-au ispitit. Nu aveau experienţă de viaţă şi nu fuseseră pregătiţi pentru aceste încercări, dar în această călătorie halucinantă ei şi-au urmat cu senină hotărîre calea lor. Nici o ispită nu le-a răsucit voinţa limpede, căci tinerii noştri aveau „farul” lor interior. Ei ascundeau adânc în suflete o lumină puternică, necunoscută celorlalţi, şi care era mult deasupra altor valori. Deşi eram sigur că altfel n-ar fi putut răzbi, m-am gândit ani de-a rândul: care putea fi această lumină ?

Au mers până la capătul lumii; dar nu pentru acel loc, ci pentru a ajunge UNDEVA ANUME. Era acest loc Europa ? Pentru atâta lucru puteau intra ... în Armata Roşie. Era acest loc România ? Dar România s-a constituit abia după acest război. Voiau să ajungă în vechiul regat român ? Ar fi fost mai simplu să treacă munţii clandestin (înainte de război), ori să dezerteze la români în timpul războiului, decât să se chinuie prin Siberia. Explicaţia tăriei lor e atât de simplă, încât nu „sare în ochi”. Pentru aceşti ŢĂRANI – posibil analfabeţi – nu exista un univers mai ademenitor decât SATUL lor. Nimic, nicăeri şi nicicând nu putea înlocui acest univers fermecat care era satul lor, cu poveştile şi cu descântecele lor, cu ogoarele şi cu casele lor, cu icoanele şi cu biserica lor, cu carele cu boi, cu neamurile, cu fetele şi cu hora lor, ba chiar şi cu ... asprimea / curăţenia sa morală.

Într-atâta ne-am îndepărtat de ţăranul nostru milenar, încât nici nu mai suntem în stare să gândim asemenea lui, darămite să acţionăm precum el. Ataşamentul acesta multi-milenar pentru un anumit pământ, o anume colectivitate, o anume cultură, formează împreună ceea ce s-a numit din totdeauna STATORNICIE. (Despre ea „intelectualii” vorbesc, ne-intelectualii o prelungesc prin însăşi existenţa lor simplă.)

STATORNICIA este un conservatorism constructiv care, întemeindu-se pe ceea ce este bun şi solid în noi, este totodată deschis la îmbunătăţire (dar nu la „modă”). Aceştia încă suntem, chiar dacă nu prea ne mai dăm seama, în luptă veşnică cu drojdia agresivă importată în milenii de jind şi de oploşire, venite adesea dinspre alte zări.

                                                                                                                              dr. ing. Mircea SLĂNINĂ                                                               Iaşi

Versiunea Iulie 2005

---

[1] Asistînd la slujbă, la intrarea în pronaos, am fost desigur observaţi, evaluaţi pe tăcute şi apoi invitaţi mai în faţă – fiecare în jumătatea cuvenită. Ceea ce într-un târziu am acceptat, pentru a răspunde deschiderii satului către noi.

[2] BARBU, Daniel: Bizanţ contra Bizanţ, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, p. 121

[3] La întoarcerea în ţară, parte din aceşti români ardeleni au participat la eliberarea Transilvaniei.

[4] Este cunoscută parţial istoria complexă a prizonierilor austrieci, născuţi în viitoarea Cehoslovacie. Se poate ca un număr important dintre aceştia, spre sfârşitul ostilităţilor, să fi dezertat în masă la inamic. Fiind majoritar slavi, Rusia le-a permis poate şi păstrarea armelor. Căci ei s-au întors acasă ca forţă militară organizată. (Ba chiar, înainte de a apela la armata română pentru păstrarea ordinii în Basarabia, tânărul guvern – directoratul - de la Chişinău a încercat să angajeze contractual trupele cehoslovace aflate în tranzit.)

O altă parte a prizonierilor cehoslovaci din Rusia s-au re-grupat şi au reuşit întoarcerea acasă prin Siberia. Acestora le-a fost mult mai uşor decât flăcăilor noştri, căci, la rândul lor, au străbătut Siberia cu armele în mâini. (Oricine îşi poate imagina cât a cântărit revenirea în patrie a acestei viitoare armate naţionale în balanţa de forţe care a decis separarea Cehoslovaciei de imperiul austro-ungar muribund.)

[5] Am cunoscut un căpitan de artilerie român (originar din Basarabia) care, în timpul ultimului război mondial, nu a vrut să se predea după ce a căzut în spatele frontului, la Cotul Donului. Împreună cu un sergent (vasluian), au străbătut iarna stepa calmucă în condiţii înfiorătoare, mergînd spre frontul din Caucaz. A trebuit să meargă numai noaptea, ca fiarele, evitînd populaţia şi mai ales autorităţile. Deşi înarmaţi, iarna şi pustietatea au făcut hrana şi adăpostirea aproape imposibile. (S-a întâmplat să mănânce şi aluat crud, dar atunci au fost fericiţi...) Pe frontul sudic densitatea trupelor fiind mai mică, iar pe partea apuseană aflîndu-se trupe româneşti, au reuşit să se salveze. (Ofiţerul şi-a trăit însă restul vieţii cu un plămân mai puţin.)

[6] Dată fiind frecvenţa de folosire, gropile rămâneau mereu deschise, stropirea cu var fiind unica măsură de „igienizare”.

[7] În primul război mondial „Ţara Soarelui Răsare” fusese membră a aceluiaşi bloc militar.

[8] Larry L. Watts, în cartea sa Fereşte-mă, Doamne, de prieteni …(Ed. Rao, Bucureşti, 2011, pag. 107), arată cum au răspuns alte neamuri la propunerea lui Lenin: “Supra-reprezentarea ungurilor printre voluntarii prizonieri de război s-a oglindit şi în servicii. În Siberia, în anii 1920 – 1930, ei erau atât de prevalenţi în sistemul de securitate sovietic, încât termenul vengrii (cuvântul rusesc pentru ungur) era sinonim cu Cheka.”

MULTINOVA

Gospodari, calici, şi ... beţîji

Cu mulţumiri pentru cele relatate de dl. Dumitru PÂRCIU

Doar cu câteva generaţii în urmă, foarte multe sate moldoveneşti[1] aveau o structură socială ne-înregistrată, dar bine cunoscută şi respectată de locuitori. Gruparea socială de bază pentru funcţionarea comunităţii erau ţăranii, adică oameni care-şi asigurau traiul cu braţele şi creierul proprii. Această independenţă economică le-a consolidat de-a-lungul întregii lor istorii, un grad important de autonomie social-politică.

Secole de-a rândul a funcţionat un pact social nescris între puterea politică şi „ţară”[2]. Pentru activităţile militare curente (paza cetăţilor, de exemplu), vodă folosea adesea lefegii. Pentru înfruntările de mai mică anvergură îi veneau în ajutor cetele boierilor, mai uşor mobilizabile. Dar dacă gravitatea situaţiei militare o cerea, vodă chema în ajutor „oastea cea mare”. La război, bărbaţii luptau cu armele aduse de acasă, iar pâlcurile veneau sub conducerea micii nobilimi de ţară, mazâlii[3]. Obligaţia militară, astfel onorată de multe generaţii de ţărani, le-a consolidat sentimentul că ei sunt „talpa ţării”.

Dar consecinţele suzeranităţii turceşti, iar pe alocuri sărăcirea şi, mai ales, şerbirea au restrâns temeiurile acestei demnităţi. Totuşi, în cea mai mare parte a principatului, ţăranii (autohotonii, deci) şi-au păstrat o mândrie cuasi-secretă[4] în raport cu minoritarii care nu aveau un asemenea trecut şi nici responsabilitatea pentru viitorul ţării[5]. Acest uşor sentiment de superioritate era mai evident în satele răzăşeşti (ţăranii liberi, cu drept de a purta arme la vreme de război), în raport cu satele de clăcaşi[6]. Mai târziu, când această diferenţiere bazată pe un grad minor de nobleţe a fost scoasă din uz de către legislaţia de tip occidental, ţăranii au format o clasă aparent omogenă. Cu toate acestea, din stră-vechime s-a păstrat în interiorul clasei o altă stratificare importantă, care însă nu ieşea în evidenţă decât pentru observatorii atenţi.

Astfel, temelia satului erau consideraţi „gospodarii”. Aceştia deţineau din moşi-strămoşi pământul propriu, ca o condiţie sine qua non. Fosta „încadrare” nobiliară nu mai avea valoare, aşa încât principala marcă a acestui grup era chivernisirea[7] sau buna gospodărire a resurselor. Această caracteristică era într-atâta de preţuită, încât din totdeauna gospodarii au fost grupul cel mai stimat dintre locuitori[8].

Poziţia lor în cadrul comunităţii săteşti era dată nu atât de suprafaţa de pământ deţinută, ci de hărnicia cu care şi-l lucrau, îmbinată cu isteţimea în a-şi conduce gospodăria şi familia. A te menţine în cadrul acestui grup select nu era simplu. Trebuia să confirmi în fiecare an, prin recolte, prin grija faţă de animalele proprii, prin felul în care arată casa ta, prin relaţiile din familie şi cu vecinii, în general printr-o moralitate înaltă, prin credinţă, prin respectarea cutumelor şi aşa mai departe.

Una din trăsăturile esenţiale ale reuşitei în viaţă a unui gospodar era tocmai felul în care îşi creştea copiii, care să nu-l „facă de ruşine” la bătrâneţe. De aceea, evaluarea românească tipică - pentru copii, ba chiar şi pentru maturi -, era cea de „bine crescut” sau de „prost crescut”. Expresia include explicit răspunderea părinţilor pentru calitatea educaţiei şi, deci, pentru comportarea urmaşului. Cu alte cuvinte, „ruşinea” în faţa comunităţii („satului”) era nu atât o penalizare socială a proastei creşteri, ci funcţiona preventiv, ca puternic mecanism coercitiv împotriva abaterilor comportamentale ale tinerilor de la normele de „bună purtare”.

Iată deci că moştenirea pe care un părinte o lăsa copilului nu se rezuma la bunuri, ci şi la buna creştere şi poziţia între gospodari (... „e din familie de gospodari”). Ceea ce ducea – atunci când era vorba de căsătorie - la o selecţie strictă a partenerului şi, implicit, a familiei din care provenea acesta.

După normele morale ale vremii, o a doua categorie de ţărani o formau „beţivii” (beţâjii, în dialect moldovean). Indiferent de cât pământ aveau, satul aprecia că aceşti oameni nu-şi controlau viaţa, cedau cu uşurinţă pasiunii pentru alcool. Reprezentau echivalentul contemporan al drogaţilor, deoarece alcoolul era, pe atunci, singurul drog cunoscut în universul ţărănesc. Comunitatea sătească îi trata deci ca pe un anti-model de comportare.

Ultima grupare formată din ţărani ai satului moldovean erau „calicii”. De regulă, aceştia erau săraci. Dar nu lipsa pământului era cauza principală a sărăciei lor, ci lipsa puterii de a lupta pentru o viaţă decentă, lipsa încrederii în forţele proprii. A te mulţumi să fii „coada satului” era penalizat de sat în aceeaşi măsură cu slăbiciunea în faţa drogului.

Atât în cazul beţâjilor, cât şi al calicilor, satele considerau că slăbiciunile de caracter ale părinţilor se transmiteau – sub o formă sau alta – şi copiilor. Iată dece familiile de gospodari interziceau băieţilor lor „să ia” o fată de calic sau pe fiica unui beţiv. La fel, nici o fată de gospodar nu trebuia „să meargă după” un băiat de beţiv sau de calic.

Aceste reguli nu erau scrise, dar se respectau în majoritatea cazurilor. Stricteţea cu care erau respectate ducea la o stratificare sui generis a comunităţii săteşti[9].

Consolidat printr-o practică socială multi-milenară, acest sub-sistem de valori morale esenţiale asigura o selecţie naturală, deci supravieţuirea unei comunităţi indestructibil legate de cultura pământului. Contactele nenumărate (şi de diverse feluri) ale înaintaşilor noştri cu neamurile „străine” i-au convins pe băştinaşi de superioritatea culturii lor, în termeni de supravieţuire[10]. Iar  modestia programatică a acestei culturi îi garanta perenitatea, care aproape concura cu vârstele geologice. Iată deci ce moştenire morală esenţială transmitea satul de la o generaţie la alta !

În perioada fanariotă însă, dar mai ales în secolul XIX, prin imitarea sistemelor sociale de sorginte occidentală, proprietatea obştească din satul românesc a fost ucisă. După cum simţea marele Eminescu, prin această „modernizare” s-a dat o lovitură decisivă vieţii comunitare tradiţionale a satelor noastre. Aproximativ după acea perioadă „satul românesc” n-a mai fost decât o colecţie de localităţi, un tip de habitat. Cu toate acestea, până la cel de al doilea război mondial stratificarea descrisă mai sus încă funcţiona „la ţară”, fiind una dintre rămăşiţele tipice şi importante din „obiceiul pământului”[11]. Lovitura de graţie i-au dat-o însă bolşevicii, după război, cu mâna conducătorilor comunişti români.

Acest popor a avut rareori parte de conducători „cumsecade”, cu adevărat ridicaţi din rândurile fiilor săi buni, care să-i înţeleagă durerile şi care să asigure „odihna ţării”[12]. Comuniştii români, de exemplu, au fost promotorii „industrializării socialiste”, cu părţile sale bune, dar şi cu cele rele. Ceva din cruzimea bolşevicilor i-a molipsit pe liderii României socialiste, care erau dispuşi să sacrifice nişte generaţii de români pentru ca, ipotetic, strănepoţii celor sacrificaţi să trăiască în rândul naţiunilor avansate.

Ne vom referi aici doar la ritmul forţat al industrializării, în legătură imediată cu urbanizarea ţării. Deşi provenit dintre ţărani, Nicolae Ceauşescu i-a tratat pe ţăranii autentici cu duşmănie. Instrucţia primită la academia Frunze l-a determinat în 1962 să finalizeze colectivizarea ţării prin folosirea tancurilor împotriva harnicilor dar încăpăţânaţilor ţărani gălăţeni de pe lunca Siretului. În prelungirea acestei atitudini el a tratat ulterior satul drept furnizor de mână de lucru pentru fabricile care se construiau cu înfrigurare în noile centre industriale ale ţării.

În marea lor majoritate, copiii de ţăran n-au avut o altă şansă decât aceea de a umple de-a-valma şcolile profesionale şi de a completa apoi rândurile nenumăraţilor lucrători industriali ai României. Lângă banda de montaj, fiii şi fiicele de ţărani s-au întâlnit la munca de zi cu zi, într-un univers rupt de existenţa părinţilor şi bunicilor lor. Aici sistemul de valori şi categoriile sociale specifice satului n-au mai avut căutare. S-au constituit familii noi (adesea fără încuviinţarea părinţilor), care s-au instalat în blocurile ce se ridicau la fel de repede. Fiul de gospodar s-a căsătorit cu fata calicului, fiica unui beţiv a devenit soţia unui fiu de gospodari, fiul unui calic „s-a încurcat” cu o fată de gospodar. N-a mai existat un model de familie comun, n-a funcţionat un sistem armonizat de valori, ghid pentru creşterea copiilor. S-a născut generaţia copiilor „cu cheia de gât”, purtătorii filosofiei de viaţă a românilor de astăzi.

Cultura populară românească a cedat în faţa televizorului, a consumismului cultural. Unii autori au semnalat problema[13], dar sursa atâtor anomalii din societatea contemporană nu a fost încă înţeleasă pe deplin, iar marii educatori ai neamului (unde-or fi Doamne ?) sau biserica, nu se preocupă serios de îndreptarea stării de lucruri. Cât despre politicieni, mai bine să nu mai vorbim ...[14]

Aceasta lovitură în setul de valori morale ale neamului românesc a avut deja, are şi va avea urmări serioase în anii şi veacurile ce vor veni. Mă refer cu deosebire la confruntarea globală dintre culturi, care s-a dezlănţuit deja. Chiar dacă înfruntarea este puternic inegală, avem şi noi atu-urile noastre, pe care doar ar trebui să le identificăm şi să le folosim cu înţelepciune.

Articolul de faţă şi-a dorit deci să fie nu atât crâmpei de analiză ştiinţifică a evoluţiei neamului, cât un îndemn către românii cu cap sănătos de a-şi cunoaşte cu adevărat poporul, de a nu ceda în faţa clişeelor denigratoare la adresa noastră şi de a avansa soluţii, în consonanţă cu filosofia autentică de viaţă a neamului românesc.

                                                      dr. ing. Mircea SLĂNINĂ

Versiunea 30 Iulie 2011

---

[1] Sunt convins că, sub o formă sau alta, această structură se re-înâlnea şi în satele celorlalte provincii româneşti. În Transilvania termenul de gospodar nu era răspândit, oamenii cu stare fiind adesea numiţi gazde, cu semnificaţie apropiată. Termenul era aparent preluat din maghiară, dar reprezenta o traducere a sinonimului, de la slavii ce i-au precedat în câmpia panonică. Vezi   http://en.wikipedia.org/wiki/Hospodar

Cred că subiectul este important şi ar merita un lanţ de cercetări dedicate.

[2] Existenţa celor două sensuri importante ale cuvântului “ţară” spune foarte mult despre cum şi-au văzut românii patria.

[3] Mazâlii veneau la oaste nu doar cu armele, ci şi cu caii proprii, ceea ce reprezenta o contribuţie esenţială la oaste. Vezi Gheorghe Madan, Truşenii de altă dată, în Viaţa Basarabiei, anul I, nr. 6 (Iunie 1932), p. 2.

[4] Până în timpuri apropiate, flăcăii de la ţară mergeau voioşi la oaste. Chiar dacă în unele epoci milităria devenise aspră până la cruzime, ea păstra în sub-conştientul tinerilor ţărani şi al familiilor lor, valenţele unui proces iniţiatic, consfinţit în timpuri imemoriale.

[5] Chiar şi când erau români, nou-veniţii în sat, precum învăţătorii sau preoţii, fiind salariaţi, nu se puteau mândri cu independenţa economică reală a ţăranului.

[6] Tata îmi povestea despre „fudulia” mazâlilor (chiar şi săraci) în raport cu ţăranii ce nu aveau o asemenea descendenţă (chiar şi dacă erau îmbogăţiţi). Asemenea diferenţieri se conservaseră mai bine în Basarabia, unde regimul ţarist – feudal în esenţele sale -, le-a favorizat tacit de-a-lungul secolului XIX.

[7] Originea grecească susţine acreditarea termenului în perioada fanariotă, când structura veche, feudală, a clasei ţărăneşti se dilua, iar relaţiile bazate pe ban deveneau prevalente.

[8] În perioada migraţiilor, pentru a supravieţui, locuitorii sălăşluiseră – deseori vreme de generaţii -, bine ascunşi în păduri, depresiuni ş.a.m.d. Îndată ce această epocă sinistră s-a terminat, băştinaşii simţeau o puternică nevoie de re-întemeiere a satului lor pe pământul lor, avut din moşi-strămoşi. Cei care au avut curajul de a se gospodări pe aceleaşi pământuri s-au numit, printr-un un termen atunci „la modă”, gospodari. (Sensul era de a-şi administra gospodăria / a manageria întreprinderea.) În acele vremuri simbioza româno–slavă fiind practic încheiată, influenţa culturală a ultimilor migratori, slavii, a fost mai puternică.

Este însă prea interesant ca să nu observăm că termenul de gospodar s-a generalizat în practica socială - pe cea mai mare parte a teritoriilor locuite de români -, mai întâi la nivelul gospodăriilor ţărăneşti, dar curând şi la nivel statal. Căci în Evul Mediu domnitorii principatelor române întruneau în persoana lor juridică două funcţiuni, la fel de importante: cea de „voievod”, pentru perioadele de război şi cea de „hospodar”, pentru vremurile de pace. (Ele apar astfel chiar şi în textele oficiale redactate în limba română. Istoriografia noastră a evitat însă explicarea unor termeni importanţi, dar cu evidentă rezonanţă slavă.)

[9] Forţînd puţin nota, ne putem permite a bănui chiar o vagă asemănare cu castele indiene. Şi dece n-am face-o ? În fond, civilizaţia satului din zona carpato-dunăreană are cam aceeaşi vârstă cu vechile civilizaţii ale Indiei.

[10] Mircea MALIŢA, Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român. Ed. Corint, Bucureşti, 2010

[11] Fără a-l numi astfel, o ilustrare strălucită a ceea ce voia să fie un „gospodar” ne-a furnizat Marin Preda, prin Ilie Moromete.

[12] Daniel BARBU, Bizanţ contra Bizanţ, Nemira, Bucureşti, pp 57-58.

[13] Andrei BREZIANU, Schiţă de tablou moral pentru o societate în tranziţie, Idei în dialog, nr. 7 (10), Iulie 2005

[14] Daniel Barbu, Politica pentru barbari, Nemira, 2005, pp 180 – 181: „Satul-comunitate – spaţiu unificat în jurul câtorva axe etice (familie, biserică, cinste, întrajutorare, hărnicie, participare la viaţa comunităţii), în stare să genereze legături civice tari – este însă un mit literar al veşniciei româneşti pe care cetăţenia postcomunistă s-a decis să-l ignore.”