MULTINOVA

Gospodari, calici, şi ... beţîji

Cu mulţumiri pentru cele relatate de dl. Dumitru PÂRCIU

Doar cu câteva generaţii în urmă, foarte multe sate moldoveneşti[1] aveau o structură socială ne-înregistrată, dar bine cunoscută şi respectată de locuitori. Gruparea socială de bază pentru funcţionarea comunităţii erau ţăranii, adică oameni care-şi asigurau traiul cu braţele şi creierul proprii. Această independenţă economică le-a consolidat de-a-lungul întregii lor istorii, un grad important de autonomie social-politică.

Secole de-a rândul a funcţionat un pact social nescris între puterea politică şi „ţară”[2]. Pentru activităţile militare curente (paza cetăţilor, de exemplu), vodă folosea adesea lefegii. Pentru înfruntările de mai mică anvergură îi veneau în ajutor cetele boierilor, mai uşor mobilizabile. Dar dacă gravitatea situaţiei militare o cerea, vodă chema în ajutor „oastea cea mare”. La război, bărbaţii luptau cu armele aduse de acasă, iar pâlcurile veneau sub conducerea micii nobilimi de ţară, mazâlii[3]. Obligaţia militară, astfel onorată de multe generaţii de ţărani, le-a consolidat sentimentul că ei sunt „talpa ţării”.

Dar consecinţele suzeranităţii turceşti, iar pe alocuri sărăcirea şi, mai ales, şerbirea au restrâns temeiurile acestei demnităţi. Totuşi, în cea mai mare parte a principatului, ţăranii (autohotonii, deci) şi-au păstrat o mândrie cuasi-secretă[4] în raport cu minoritarii care nu aveau un asemenea trecut şi nici responsabilitatea pentru viitorul ţării[5]. Acest uşor sentiment de superioritate era mai evident în satele răzăşeşti (ţăranii liberi, cu drept de a purta arme la vreme de război), în raport cu satele de clăcaşi[6]. Mai târziu, când această diferenţiere bazată pe un grad minor de nobleţe a fost scoasă din uz de către legislaţia de tip occidental, ţăranii au format o clasă aparent omogenă. Cu toate acestea, din stră-vechime s-a păstrat în interiorul clasei o altă stratificare importantă, care însă nu ieşea în evidenţă decât pentru observatorii atenţi.

Astfel, temelia satului erau consideraţi „gospodarii”. Aceştia deţineau din moşi-strămoşi pământul propriu, ca o condiţie sine qua non. Fosta „încadrare” nobiliară nu mai avea valoare, aşa încât principala marcă a acestui grup era chivernisirea[7] sau buna gospodărire a resurselor. Această caracteristică era într-atâta de preţuită, încât din totdeauna gospodarii au fost grupul cel mai stimat dintre locuitori[8].

Poziţia lor în cadrul comunităţii săteşti era dată nu atât de suprafaţa de pământ deţinută, ci de hărnicia cu care şi-l lucrau, îmbinată cu isteţimea în a-şi conduce gospodăria şi familia. A te menţine în cadrul acestui grup select nu era simplu. Trebuia să confirmi în fiecare an, prin recolte, prin grija faţă de animalele proprii, prin felul în care arată casa ta, prin relaţiile din familie şi cu vecinii, în general printr-o moralitate înaltă, prin credinţă, prin respectarea cutumelor şi aşa mai departe.

Una din trăsăturile esenţiale ale reuşitei în viaţă a unui gospodar era tocmai felul în care îşi creştea copiii, care să nu-l „facă de ruşine” la bătrâneţe. De aceea, evaluarea românească tipică - pentru copii, ba chiar şi pentru maturi -, era cea de „bine crescut” sau de „prost crescut”. Expresia include explicit răspunderea părinţilor pentru calitatea educaţiei şi, deci, pentru comportarea urmaşului. Cu alte cuvinte, „ruşinea” în faţa comunităţii („satului”) era nu atât o penalizare socială a proastei creşteri, ci funcţiona preventiv, ca puternic mecanism coercitiv împotriva abaterilor comportamentale ale tinerilor de la normele de „bună purtare”.

Iată deci că moştenirea pe care un părinte o lăsa copilului nu se rezuma la bunuri, ci şi la buna creştere şi poziţia între gospodari (... „e din familie de gospodari”). Ceea ce ducea – atunci când era vorba de căsătorie - la o selecţie strictă a partenerului şi, implicit, a familiei din care provenea acesta.

După normele morale ale vremii, o a doua categorie de ţărani o formau „beţivii” (beţâjii, în dialect moldovean). Indiferent de cât pământ aveau, satul aprecia că aceşti oameni nu-şi controlau viaţa, cedau cu uşurinţă pasiunii pentru alcool. Reprezentau echivalentul contemporan al drogaţilor, deoarece alcoolul era, pe atunci, singurul drog cunoscut în universul ţărănesc. Comunitatea sătească îi trata deci ca pe un anti-model de comportare.

Ultima grupare formată din ţărani ai satului moldovean erau „calicii”. De regulă, aceştia erau săraci. Dar nu lipsa pământului era cauza principală a sărăciei lor, ci lipsa puterii de a lupta pentru o viaţă decentă, lipsa încrederii în forţele proprii. A te mulţumi să fii „coada satului” era penalizat de sat în aceeaşi măsură cu slăbiciunea în faţa drogului.

Atât în cazul beţâjilor, cât şi al calicilor, satele considerau că slăbiciunile de caracter ale părinţilor se transmiteau – sub o formă sau alta – şi copiilor. Iată dece familiile de gospodari interziceau băieţilor lor „să ia” o fată de calic sau pe fiica unui beţiv. La fel, nici o fată de gospodar nu trebuia „să meargă după” un băiat de beţiv sau de calic.

Aceste reguli nu erau scrise, dar se respectau în majoritatea cazurilor. Stricteţea cu care erau respectate ducea la o stratificare sui generis a comunităţii săteşti[9].

Consolidat printr-o practică socială multi-milenară, acest sub-sistem de valori morale esenţiale asigura o selecţie naturală, deci supravieţuirea unei comunităţi indestructibil legate de cultura pământului. Contactele nenumărate (şi de diverse feluri) ale înaintaşilor noştri cu neamurile „străine” i-au convins pe băştinaşi de superioritatea culturii lor, în termeni de supravieţuire[10]. Iar  modestia programatică a acestei culturi îi garanta perenitatea, care aproape concura cu vârstele geologice. Iată deci ce moştenire morală esenţială transmitea satul de la o generaţie la alta !

În perioada fanariotă însă, dar mai ales în secolul XIX, prin imitarea sistemelor sociale de sorginte occidentală, proprietatea obştească din satul românesc a fost ucisă. După cum simţea marele Eminescu, prin această „modernizare” s-a dat o lovitură decisivă vieţii comunitare tradiţionale a satelor noastre. Aproximativ după acea perioadă „satul românesc” n-a mai fost decât o colecţie de localităţi, un tip de habitat. Cu toate acestea, până la cel de al doilea război mondial stratificarea descrisă mai sus încă funcţiona „la ţară”, fiind una dintre rămăşiţele tipice şi importante din „obiceiul pământului”[11]. Lovitura de graţie i-au dat-o însă bolşevicii, după război, cu mâna conducătorilor comunişti români.

Acest popor a avut rareori parte de conducători „cumsecade”, cu adevărat ridicaţi din rândurile fiilor săi buni, care să-i înţeleagă durerile şi care să asigure „odihna ţării”[12]. Comuniştii români, de exemplu, au fost promotorii „industrializării socialiste”, cu părţile sale bune, dar şi cu cele rele. Ceva din cruzimea bolşevicilor i-a molipsit pe liderii României socialiste, care erau dispuşi să sacrifice nişte generaţii de români pentru ca, ipotetic, strănepoţii celor sacrificaţi să trăiască în rândul naţiunilor avansate.

Ne vom referi aici doar la ritmul forţat al industrializării, în legătură imediată cu urbanizarea ţării. Deşi provenit dintre ţărani, Nicolae Ceauşescu i-a tratat pe ţăranii autentici cu duşmănie. Instrucţia primită la academia Frunze l-a determinat în 1962 să finalizeze colectivizarea ţării prin folosirea tancurilor împotriva harnicilor dar încăpăţânaţilor ţărani gălăţeni de pe lunca Siretului. În prelungirea acestei atitudini el a tratat ulterior satul drept furnizor de mână de lucru pentru fabricile care se construiau cu înfrigurare în noile centre industriale ale ţării.

În marea lor majoritate, copiii de ţăran n-au avut o altă şansă decât aceea de a umple de-a-valma şcolile profesionale şi de a completa apoi rândurile nenumăraţilor lucrători industriali ai României. Lângă banda de montaj, fiii şi fiicele de ţărani s-au întâlnit la munca de zi cu zi, într-un univers rupt de existenţa părinţilor şi bunicilor lor. Aici sistemul de valori şi categoriile sociale specifice satului n-au mai avut căutare. S-au constituit familii noi (adesea fără încuviinţarea părinţilor), care s-au instalat în blocurile ce se ridicau la fel de repede. Fiul de gospodar s-a căsătorit cu fata calicului, fiica unui beţiv a devenit soţia unui fiu de gospodari, fiul unui calic „s-a încurcat” cu o fată de gospodar. N-a mai existat un model de familie comun, n-a funcţionat un sistem armonizat de valori, ghid pentru creşterea copiilor. S-a născut generaţia copiilor „cu cheia de gât”, purtătorii filosofiei de viaţă a românilor de astăzi.

Cultura populară românească a cedat în faţa televizorului, a consumismului cultural. Unii autori au semnalat problema[13], dar sursa atâtor anomalii din societatea contemporană nu a fost încă înţeleasă pe deplin, iar marii educatori ai neamului (unde-or fi Doamne ?) sau biserica, nu se preocupă serios de îndreptarea stării de lucruri. Cât despre politicieni, mai bine să nu mai vorbim ...[14]

Aceasta lovitură în setul de valori morale ale neamului românesc a avut deja, are şi va avea urmări serioase în anii şi veacurile ce vor veni. Mă refer cu deosebire la confruntarea globală dintre culturi, care s-a dezlănţuit deja. Chiar dacă înfruntarea este puternic inegală, avem şi noi atu-urile noastre, pe care doar ar trebui să le identificăm şi să le folosim cu înţelepciune.

Articolul de faţă şi-a dorit deci să fie nu atât crâmpei de analiză ştiinţifică a evoluţiei neamului, cât un îndemn către românii cu cap sănătos de a-şi cunoaşte cu adevărat poporul, de a nu ceda în faţa clişeelor denigratoare la adresa noastră şi de a avansa soluţii, în consonanţă cu filosofia autentică de viaţă a neamului românesc.

                                                      dr. ing. Mircea SLĂNINĂ

Versiunea 30 Iulie 2011

---

[1] Sunt convins că, sub o formă sau alta, această structură se re-înâlnea şi în satele celorlalte provincii româneşti. În Transilvania termenul de gospodar nu era răspândit, oamenii cu stare fiind adesea numiţi gazde, cu semnificaţie apropiată. Termenul era aparent preluat din maghiară, dar reprezenta o traducere a sinonimului, de la slavii ce i-au precedat în câmpia panonică. Vezi   http://en.wikipedia.org/wiki/Hospodar

Cred că subiectul este important şi ar merita un lanţ de cercetări dedicate.

[2] Existenţa celor două sensuri importante ale cuvântului “ţară” spune foarte mult despre cum şi-au văzut românii patria.

[3] Mazâlii veneau la oaste nu doar cu armele, ci şi cu caii proprii, ceea ce reprezenta o contribuţie esenţială la oaste. Vezi Gheorghe Madan, Truşenii de altă dată, în Viaţa Basarabiei, anul I, nr. 6 (Iunie 1932), p. 2.

[4] Până în timpuri apropiate, flăcăii de la ţară mergeau voioşi la oaste. Chiar dacă în unele epoci milităria devenise aspră până la cruzime, ea păstra în sub-conştientul tinerilor ţărani şi al familiilor lor, valenţele unui proces iniţiatic, consfinţit în timpuri imemoriale.

[5] Chiar şi când erau români, nou-veniţii în sat, precum învăţătorii sau preoţii, fiind salariaţi, nu se puteau mândri cu independenţa economică reală a ţăranului.

[6] Tata îmi povestea despre „fudulia” mazâlilor (chiar şi săraci) în raport cu ţăranii ce nu aveau o asemenea descendenţă (chiar şi dacă erau îmbogăţiţi). Asemenea diferenţieri se conservaseră mai bine în Basarabia, unde regimul ţarist – feudal în esenţele sale -, le-a favorizat tacit de-a-lungul secolului XIX.

[7] Originea grecească susţine acreditarea termenului în perioada fanariotă, când structura veche, feudală, a clasei ţărăneşti se dilua, iar relaţiile bazate pe ban deveneau prevalente.

[8] În perioada migraţiilor, pentru a supravieţui, locuitorii sălăşluiseră – deseori vreme de generaţii -, bine ascunşi în păduri, depresiuni ş.a.m.d. Îndată ce această epocă sinistră s-a terminat, băştinaşii simţeau o puternică nevoie de re-întemeiere a satului lor pe pământul lor, avut din moşi-strămoşi. Cei care au avut curajul de a se gospodări pe aceleaşi pământuri s-au numit, printr-un un termen atunci „la modă”, gospodari. (Sensul era de a-şi administra gospodăria / a manageria întreprinderea.) În acele vremuri simbioza româno–slavă fiind practic încheiată, influenţa culturală a ultimilor migratori, slavii, a fost mai puternică.

Este însă prea interesant ca să nu observăm că termenul de gospodar s-a generalizat în practica socială - pe cea mai mare parte a teritoriilor locuite de români -, mai întâi la nivelul gospodăriilor ţărăneşti, dar curând şi la nivel statal. Căci în Evul Mediu domnitorii principatelor române întruneau în persoana lor juridică două funcţiuni, la fel de importante: cea de „voievod”, pentru perioadele de război şi cea de „hospodar”, pentru vremurile de pace. (Ele apar astfel chiar şi în textele oficiale redactate în limba română. Istoriografia noastră a evitat însă explicarea unor termeni importanţi, dar cu evidentă rezonanţă slavă.)

[9] Forţînd puţin nota, ne putem permite a bănui chiar o vagă asemănare cu castele indiene. Şi dece n-am face-o ? În fond, civilizaţia satului din zona carpato-dunăreană are cam aceeaşi vârstă cu vechile civilizaţii ale Indiei.

[10] Mircea MALIŢA, Cuminţenia pământului. Strategii de supravieţuire în istoria poporului român. Ed. Corint, Bucureşti, 2010

[11] Fără a-l numi astfel, o ilustrare strălucită a ceea ce voia să fie un „gospodar” ne-a furnizat Marin Preda, prin Ilie Moromete.

[12] Daniel BARBU, Bizanţ contra Bizanţ, Nemira, Bucureşti, pp 57-58.

[13] Andrei BREZIANU, Schiţă de tablou moral pentru o societate în tranziţie, Idei în dialog, nr. 7 (10), Iulie 2005

[14] Daniel Barbu, Politica pentru barbari, Nemira, 2005, pp 180 – 181: „Satul-comunitate – spaţiu unificat în jurul câtorva axe etice (familie, biserică, cinste, întrajutorare, hărnicie, participare la viaţa comunităţii), în stare să genereze legături civice tari – este însă un mit literar al veşniciei româneşti pe care cetăţenia postcomunistă s-a decis să-l ignore.”