STATORNICIA

Acasă, prin Japonia

Într-un an petrecusem vacanţa, cu familii prietene, în judeţul Bistriţa, pe locul unde acum este lacul de acumulare Colibiţa. Ne întorceam spre Iaşi cu maşinile, străbătînd Ţara Bârgaielor, pregătindu-ne să trecem munţii din Transilvania în Moldova. Se nimerise nu doar o dimineaţă de Duminică, ci chiar Sântămăria Mare. În toate satele văii, în şiruri lungi pe marginea şoselei, oameni în costume populare româneşti se îndreptau spre biserică. În ultimul sat ardelean – Mureşenii Bârgăului – nu ne-a răbdat inima: am „tras pe dreapta” şi am urmat cărarea spre uşa bisericii.

Eroii satului

Biserică încăpătoare, frumos împodobită. Turlă înaltă, rezemată pe arce, oferind un spaţiu semi-deschis pentru intrare. Pe latura vestică arcul era închis cu grilaj scund din fier forjat. În „ţepele” lui se odihneau în linişte pălăriile bărbaţilor (tineri), deja intraţi. De la intrare vedeam cum biserica radiază pace, înţelegere.

În tinda scurtă, în dreapta, un tablou pe sticlă pe care se menţiona jos, discret, „pictat de preotul Victor COŞBUC, al 15-lea preot din tată-n fiu în satul Mureşenii Bârgăului”. (Cititorul va pune singur semnele de exclamaţie cuvenite ...)

Tabloul suplinea cu modestie un monument al eroilor satului, grupînd numele pieriţilor în marile războaie sau al făptuitorilor deosebiţi. Şi nu erau deloc puţini pentru acest sat de munte - ultimul spre blestemata graniţă ce vreme lungă despărţise fraţii aceluiaşi neam.

Legat de primul război mondial, tabloul vorbea de două fapte cutremurătoare. Întâi se pomeneau oamenii satului (civili) împuşcaţi de austrieci la pasul Mestecăniş, suspectaţi că duseseră informaţii armatei române. Mai jos se pomeneau ca eroi câţiva soldaţi supravieţuitori. Fapta fiecăruia era descrisă lapidar: „întors prin Japonia”.

Nu mi-a fost limpede ce înseamnă. Nedumerirea nu m-a însoţit doar pe timpul slujbei; abia după multă vreme mi-am amintit o poveste de-a  tatei; din cele sorbite, dar ne-pătrunse, pe când le ascultam pe după vreun picior al mesei. O voi spune şi domniilor voastre, puţin mai încolo, cu mare dedicare tinerilor cărora bunicii nu le-au spus de-ajuns despre grozăviile revoluţiei ruse.

Consacrarea în comunitate

În bisericile noastre moldovene (pe alocuri încă şi astăzi) femeile stau în stânga, iar bărbaţii în dreapta. În această biserică ardeleană (şi nu numai) femeile stăteau în spate, bărbaţii în faţă. Ba mai mult, jumătatea din spate era separată de cea dinspre altar printr-un fel de gărduţ, ca o balustradă din lemn, cu portiţă la mijloc.

Femeile bătrâne, respectate, stăteau imediat înapoia acelui gărduţ, cele de vârstă mijlocie mai pe mijlocul spaţiului rămas, iar tinerele fete, în spate. Intrînd în biserică, femeile mature mergeau drept spre cele respectate, le salutau sau chiar le sărutau mâna. Puştoaicele nu îndrăzneau să se apropie de bătrânele satului; mergeau ţintă spre cele cărora le datorau semnele cuvenite de respect (naşe, mătuşe, alte rude însemnate), le sărutau mâna în grabă, după care se retrăgeau, uneori cu chicoteli (mai degrabă mimate) la grupa lor de vârstă.

Jumătatea bisericii acordată bărbaţilor avea pe lângă pereţi bănci (şcolare, vechi, curate). Fiecare bătrân închidea degajat portiţa în urma sa, punea mai întâi pălăria (simbol şi instrument al respectului în afara bisericii) în banca lui, se închina pe la icoane şi revenea la banca lui, după ce va fi salutat în trecere puţinii bărbaţi maturi ce-i meritau atenţia. Unora, mai în vârstă, chiar le strângea mâna. Ceata bărbaţilor fără bănci era grupată spre dreapta şi înspre altar; ceata celor tineri spre spate şi mai spre stânga.

Tot acest ceremonial se desfăşura natural, aproape fără zgomot şi fără a perturba slujba. (Preotul şi diaconul îşi vedeau de ale lor.) Era evident pentru oricine rolul de consacrare pe care biserica îl juca în viaţa satului. Dar mai era o faţetă a acestui rol, faţetă invizibilă, cam înfricoşătoare, dar necesară: nici un locuitor care nu făcea cinste satului nu avea ce căuta în biserică. Comunitatea satului, întemeiată pe reguli clare, verificate în milenii de convieţuire paşnică, se delimita de rău-făcători. Acceptarea venea după buna-cuviinţă şi mi s-a părut evident că respectul se acorda doar bunelor purtări, îndelung dovedite. În afara memoriei colective, doar faptele cu adevărat ieşite din comun se scriau apoi în pomelnicul perpetuu, alcătuit de preotul satului.

Lecţia ardeleană

Ardealul mi-a mai dat o lecţie de viaţă; lecţie care nu se predă în şcoală şi nici că s-ar putea. Am văzut forţa legii noastre vechi (nescrisă, dar puternică), am văzut o meritocraţie eficientă, împletită cu elemente de democraţie, am văzut implicarea tuturor vârstelor în decizia morală. Mureşenii Bârgăului mi s-au arătat ca o comunitate închegată de egali, împăcată cu ea însăşi, cu trecutul său, cu faţa către restul lumii şi către noutăţile aduse de timpul ce va fi să vină.[1]

Am reflectat îndelung la forţa şi la flexibilitatea acestor comunităţi, călite în milenii de continuitate a neamului sedentar al românilor. Atâtea alte construcţii intelectuale mi s-au părut soluţii pasagere, faţă cu grija acestor oameni, simplă şi perenă, pentru curăţenia vieţii comunitare, ca fundament al supravieţuirii. După eveniment ideea „refuzului românesc al instituţiilor” mi s-a părut deja ridicolă. Da, există o evitare a acelor instituţii ce nu ne sunt potrivite, şi-l consider normal. Căci în acea Sântămărie Mare, am văzut o „instituţie” proprie, organică, ce apără un sistem nescris de valori etice şi morale. Prin felul său de a lucra, ea refuza - discret, dar categoric -, orice  intervenţii instituţionale din afara comunităţii, care în atâtea cazuri s-au arătat dăunătoare.

Iar funcţionarea acestei „instanţe” morale se petrecea în armonie cu instituţia bisericească, fără să fie necesarmente dependentă de aceasta. Biserica era doar gazda cea mai potrivită, care preluase, cu mii de ani în urmă, o parte din atribuţiile sfatului bătrânilor („oamenii buni şi bătrâni”). Iar această preluare a fost cu certitudine o treptă superioară în organizarea vieţii satului, un gen de „globalizare” avant la lettre. Atunci sau acum, era funcţionarea sa o diminuare a rolului bisericii sau al credinţei ? Mi se pare discutabil. Era poate chiar o întărire a sensului simplu şi profund creştin al binelui.

O solidă culegere de analize istorice recente[2] spune despre Valahia secolelor XVII – XVIII: „a fi credincios presupunea să priveşti la ritualul Bisericii ca la un spectacol şi să fii văzut asistînd la acesta, sau ... să mergi la o «priveală»”. Se susţine acolo că evoluţia aceasta confirmă „falimentul social al timpului liturgic”. Poate că autorul are dreptate, cu referire la Ţara Românească şi la respectiva epocă a „crizei de conştiinţă”. Personal înclin să cred că în seriosul Ardeal «priveala» a continuat să fie o componentă de bază a ceea ce s-ar putea numi „filtrul moral al satului”, şi asta nu doar în Mureşenii Bârgăului. Iar prelungirea până în contemporaneitate a funcţionării instituţiei confirmă adecvarea şi acceptarea ei peste timp, pe deasupra tuturor reformelor traversate de sat.

Câtă vreme avem de-a-face cu o instituţie naturală, ea contribuie la confortul spiritual al vieţii satului. Adesea după acest eveniment, m-am întrebat dece ar trebui înlocuit ceva ce funcţionează bine şi de atât de multă vreme. O schimbare care nu se petrece de la sine, nu este reformă, ci siluire. Comunităţile sănătoase trebuiesc mai degrabă atrase spre un anume „nou”, rămânînd să aşteptăm răspunsul lor potrivit, la momentul potrivit.

Întoarcere prin Japonia

Sunt dintr-o familie de basarabeni, iar tatăl meu a continuat să fie subofiţer în armata română şi după ultimul război mondial. Cadru al fostei „armate burgheze”, a fost pensionat forţat la doar 47 de ani. Dar în fiecare din anii dinaintea pensionării, familia trebuia să se descurce o vreme fără el, care participa la ... „manevre”.

Cu ocazia unor manevre de vară a fost cartiruit pentru câteva luni într-un sat bihorean de munte, în casa unor ţărani bătrâni, ai căror copii erau demult aşezaţi pe la casele lor. Gospodarii l-au plăcut pe acest militar cuminte, ordonat şi cumpătat. Au ajuns să-şi povestească fiecare câte ceva deosebit din viaţa lui. Iar bătrânul casei era ... „întors prin Japonia”.

Soarta armelor fiind schimbătoare, tânărul soldat din armata austro-ungară căzuse prizonier la ruşi. După ce semnase pacea de la Brest-Litovsk, guvernul bolşevic ar fi trebuit să dea drumul acasă prizonierilor de război, conform uzanţelor naţiunilor civilizate. (Lenin nu avea cu ce hrăni populaţia oraşelor sale, dar-mi-te să dea de mâncare unor prizonieri !) Dar nu era în stilul bolşevic să respecte per se o legislaţie internaţională. Ca să tragă măcar un folos, viclenia rusă a născut faimosul decret privind prizonierii de război. Acestora li se oferea şansa „istorică” de a participa la revoluţia rusă (toţii fiind pricepuţi în mânuirea armelor). Fără să-i întrebe despre simpatiile lor politice, guvernul bolşevic le dădea, se înţelege, o singură alternativă: de a se înrola în Armata Roşie. În caz contrar, aplicarea legii internaţionale urma să se facă în frumoasa „tradiţie” rusească: prizonierii puteau pleca acasă, dar ... prin Siberia !

În sudul imperiului aflat în destrămare, decretul nu s-a prea aplicat, mâna CEKA fiind încă prea scurtă. De aceea, spre exemplu, mulţi prizonieri austreci din marele lagăr de la Darniţa s-au întors acasă grupaţi[3]. Deoarece statul sovietic a fost deseori o frână în calea cercetării istoriei altor neamuri, nu se ştie bine cum s-au descurcat prizonierii născuţi pe alte meleaguri[4]. Tânărul ţăran bihorean însă, împreună cu un alt soldat din acelaşi sat cu el (!), au pornit iarna, pe jos, spre un ocean pe care cred că nici măcar nu şi-l puteau închipui.

Nu-mi amintesc toate cele spuse de tata despre străbaterea Siberiei de către aceşti flăcăi. Foarte probabil că ei, până la cătănie, nici nu ieşiseră din satul lor. Dar încercînd să mi-o imaginez, călătoria lor mi se pare absolut imposibilă, în plin război civil, cu bruma de cuvinte ruseşti învăţate în câteva luni de lagăr şi cu banii pe care n-avuseseră cum să-i câştige. Nu ştiu cum or fi ajuns în Japonia cei câţiva soldaţi din Mureşenii Bârgăului, dar ştiu că cei doi bihoreni au umblat singuri. Cu alte cuvinte, au înfăptuit ... imposibilul. Dar în asemenea timpuri aspre mulţi eroi apar din penumbra modestiei lor obişnuite[5].

Bihorenii aveau acte în regulă, dar trebuiau de asemenea să evite „autorităţile”, Siberia fiind răvăşită de războiul civil. Bande înarmate o străbăteau în cruciş şi-n curmeziş, un oraş sau un sat putînd să-şi schimbe stăpânirea în fiecare dintre zile. Ultima bandă surprindea banda anterioară, de regulă sătulă şi beată, aceştia fiind împuşcaţi până la unul şi aruncaţi în gropile comune aflate la marginea tuturor localităţilor.

Când, după o etapă istovitoare de drum, se apropiau de limanul unei aşezări, grija cea mare a prizonierilor noştri era să ghicească dacă aceasta era ocupată sau nu. Nefiind înarmaţi, pericolul de a fi împuşcaţi nu era atât de mare, pe cât era pericolul de a fi „încorporaţi” în respectiva bandă. La fel procedau şi albii şi roşii şi orice alte culori, zise „politice”. Uneori, pentru a-şi putea continua (vii) drumul spre casă, bihorenii au fost nevoiţi să se arunce în chiar groapa comună. Nemişcaţi, au fost acoperiţi de cadavre adevărate, iar peste ei s-a turnat var[6].

În asemenea condiţii şi după un efort înspăimântător, tinerii ardeleni au ajuns la Vladivostoc. Este de presupus că erau aşteptaţi de reprezentanţii militari ai puterilor Antantei, care i-au şi trecut în Japonia[7]. Precum un turn Babel plutitor, un vapor uriaş a făcut apoi ocolul pământului, aducîndu-i în Europa pe toţi cei scăpaţi din rezervorul de frig al Eurasiei.

Înainte însă de a analiza motivaţia intimă a acestui eroism simplu, cred că merită să amintim un citat mai puţin celebru. Pliniu cel tânăr spunea, acum circa două mii de ani: „Dacii sunt răbdători şi nădăjduitori până la moarte.” Personal cred că această splendidă caracterizare se referă la populaţia veche a Daciei, băştinaşii care de-a-lungul timpului i-au asimilat şi pe vitejii daci, ca pe mai toate seminţiile străine ce şi-au făcut aici sălaş. Indiferent de cum îi chema pe acei străbuni, urmaşii nu i-au făcut de ruşine.

Suprema valoare

Ne putem închipui, în drumurile nesfârşite ale foştilor soldaţi, câţi bătrâni avuţi le-au oferit bunăstarea, numai ca să rămână, să îngrijească de ei şi de gospodărie. Dar nu pentru averi se chinuiau ei.

Fiind tineri şi sănătoşi, ne putem închipui câte femei ar fi fost fericite să îi aibă alături în asemenea vremuri tulburi, indiferent de limba pe care o vorbeau aceşti flăcăi. Dar nu pentru plăceri trecătoare îşi încordau ei voinţa.

Ca români autentici, nici cariera armelor, nici funcţii importante într-o ţară străină[8] nu i-au ispitit. Nu aveau experienţă de viaţă şi nu fuseseră pregătiţi pentru aceste încercări, dar în această călătorie halucinantă ei şi-au urmat cu senină hotărîre calea lor. Nici o ispită nu le-a răsucit voinţa limpede, căci tinerii noştri aveau „farul” lor interior. Ei ascundeau adânc în suflete o lumină puternică, necunoscută celorlalţi, şi care era mult deasupra altor valori. Deşi eram sigur că altfel n-ar fi putut răzbi, m-am gândit ani de-a rândul: care putea fi această lumină ?

Au mers până la capătul lumii; dar nu pentru acel loc, ci pentru a ajunge UNDEVA ANUME. Era acest loc Europa ? Pentru atâta lucru puteau intra ... în Armata Roşie. Era acest loc România ? Dar România s-a constituit abia după acest război. Voiau să ajungă în vechiul regat român ? Ar fi fost mai simplu să treacă munţii clandestin (înainte de război), ori să dezerteze la români în timpul războiului, decât să se chinuie prin Siberia. Explicaţia tăriei lor e atât de simplă, încât nu „sare în ochi”. Pentru aceşti ŢĂRANI – posibil analfabeţi – nu exista un univers mai ademenitor decât SATUL lor. Nimic, nicăeri şi nicicând nu putea înlocui acest univers fermecat care era satul lor, cu poveştile şi cu descântecele lor, cu ogoarele şi cu casele lor, cu icoanele şi cu biserica lor, cu carele cu boi, cu neamurile, cu fetele şi cu hora lor, ba chiar şi cu ... asprimea / curăţenia sa morală.

Într-atâta ne-am îndepărtat de ţăranul nostru milenar, încât nici nu mai suntem în stare să gândim asemenea lui, darămite să acţionăm precum el. Ataşamentul acesta multi-milenar pentru un anumit pământ, o anume colectivitate, o anume cultură, formează împreună ceea ce s-a numit din totdeauna STATORNICIE. (Despre ea „intelectualii” vorbesc, ne-intelectualii o prelungesc prin însăşi existenţa lor simplă.)

STATORNICIA este un conservatorism constructiv care, întemeindu-se pe ceea ce este bun şi solid în noi, este totodată deschis la îmbunătăţire (dar nu la „modă”). Aceştia încă suntem, chiar dacă nu prea ne mai dăm seama, în luptă veşnică cu drojdia agresivă importată în milenii de jind şi de oploşire, venite adesea dinspre alte zări.

                                                                                                                              dr. ing. Mircea SLĂNINĂ                                                               Iaşi

Versiunea Iulie 2005

---

[1] Asistînd la slujbă, la intrarea în pronaos, am fost desigur observaţi, evaluaţi pe tăcute şi apoi invitaţi mai în faţă – fiecare în jumătatea cuvenită. Ceea ce într-un târziu am acceptat, pentru a răspunde deschiderii satului către noi.

[2] BARBU, Daniel: Bizanţ contra Bizanţ, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, p. 121

[3] La întoarcerea în ţară, parte din aceşti români ardeleni au participat la eliberarea Transilvaniei.

[4] Este cunoscută parţial istoria complexă a prizonierilor austrieci, născuţi în viitoarea Cehoslovacie. Se poate ca un număr important dintre aceştia, spre sfârşitul ostilităţilor, să fi dezertat în masă la inamic. Fiind majoritar slavi, Rusia le-a permis poate şi păstrarea armelor. Căci ei s-au întors acasă ca forţă militară organizată. (Ba chiar, înainte de a apela la armata română pentru păstrarea ordinii în Basarabia, tânărul guvern – directoratul - de la Chişinău a încercat să angajeze contractual trupele cehoslovace aflate în tranzit.)

O altă parte a prizonierilor cehoslovaci din Rusia s-au re-grupat şi au reuşit întoarcerea acasă prin Siberia. Acestora le-a fost mult mai uşor decât flăcăilor noştri, căci, la rândul lor, au străbătut Siberia cu armele în mâini. (Oricine îşi poate imagina cât a cântărit revenirea în patrie a acestei viitoare armate naţionale în balanţa de forţe care a decis separarea Cehoslovaciei de imperiul austro-ungar muribund.)

[5] Am cunoscut un căpitan de artilerie român (originar din Basarabia) care, în timpul ultimului război mondial, nu a vrut să se predea după ce a căzut în spatele frontului, la Cotul Donului. Împreună cu un sergent (vasluian), au străbătut iarna stepa calmucă în condiţii înfiorătoare, mergînd spre frontul din Caucaz. A trebuit să meargă numai noaptea, ca fiarele, evitînd populaţia şi mai ales autorităţile. Deşi înarmaţi, iarna şi pustietatea au făcut hrana şi adăpostirea aproape imposibile. (S-a întâmplat să mănânce şi aluat crud, dar atunci au fost fericiţi...) Pe frontul sudic densitatea trupelor fiind mai mică, iar pe partea apuseană aflîndu-se trupe româneşti, au reuşit să se salveze. (Ofiţerul şi-a trăit însă restul vieţii cu un plămân mai puţin.)

[6] Dată fiind frecvenţa de folosire, gropile rămâneau mereu deschise, stropirea cu var fiind unica măsură de „igienizare”.

[7] În primul război mondial „Ţara Soarelui Răsare” fusese membră a aceluiaşi bloc militar.

[8] Larry L. Watts, în cartea sa Fereşte-mă, Doamne, de prieteni …(Ed. Rao, Bucureşti, 2011, pag. 107), arată cum au răspuns alte neamuri la propunerea lui Lenin: “Supra-reprezentarea ungurilor printre voluntarii prizonieri de război s-a oglindit şi în servicii. În Siberia, în anii 1920 – 1930, ei erau atât de prevalenţi în sistemul de securitate sovietic, încât termenul vengrii (cuvântul rusesc pentru ungur) era sinonim cu Cheka.”