Provizoratul suveran la români

Provizoratul suveran la români

Ce a mai rămas de la familia INCULEȚ

dr. ing. Mircea SLĂNINĂ

Preambul

Prezentul articol este – într-un anume fel – o continuare a celui dedicat capelei familiei Inculeț, din comuna Bârnova de lângă Iași, postat în Ianuarie 1912[1], dar mai ales o completare a comentariilor la acesta. (Comentariul din 23 Iulie 2014 a fost șters din greșeală.

Fiind necesar, textul său a fost re-postat la 1 Aprilie 2015.)

Dacă soarta va fi favorabilă unei astfel de inițiative, asemenea frânturi (cunoscute nouă) ale vieții familiei Inculeț anticipează o posibilă carte, dedicată zbuciumatei istorii a acestei familii, descendenților săi din Canada și relațiilor lor cu contemporanii. Accentul va cădea însă pe episoadele legate de viața orașului Iași.

Improvizația, specific al neamului

Istoricul Florin Constantiniu, la pag. 438 a interesantei sale cărți ”O istorie sinceră a poporului român”, evidențiază o caracteristică a cestui popor, pe care o argumentează critic:

IMPROVIZAȚIA – marea artă a românilor

și blestemul istoriei lor.

Trăind în sate cu case construite din materiale perisabile (lut, lemn, etc) și transmițînd  legile (către o altă generație) pe cale orală (”obiceiul pământului”), acest neam nu a pus niciodată prea mare preț pe conservarea valorilor materiale. Ca efect, multe dintre acestea se distrug cu trecerea timpului, sub privirea împăcată a ”românașilor”. Așa s-au petrecut lucrurile și cu multe valori legate de istoria familiei Inculeț.

                                                 

Pasiunea pentru jazz

Ca un prim exemplu, vom aminti dificultățile întâmpinate prin 1994 la încropirea unui punct muzeal Inculeț, în conacul familiei din Bârnova, folosit atunci de primăria comunei Bârnova. Într-un gest ce poate fi dat drept exemplu, primarul Victor Chirilă și-a forțat funcționarii să-și strâmtoreze activitățile, pentru a elibera o cameră, în vederea amenajării acestui mic muzeu. Complexul Muzeal al Moldovei, care a dirijat aceste pregătiri, s-a lovit însă de lipsa unor obiecte ce au aparținut familiei Inculeț și a recurs foarte mult la fotografii și la alte tipuri de copii după documente.

Fiii lui Ion C.  Inculeț au plecat dintr-o țară în care propaganda oficială amplifica antipatiile  populației împotriva ”burghezo-moșierimii”. În această atmosferă, este fără îndoială că s-au găsit săteni care să jefuiască conacul părăsit. Întâmplător, în 1993, s-a descoperit în podul casei un contrabas abandonat, la care a cântat unul din tinerii Inculeț. Recondiționat, acesta  a fost singura piesă autentică din muzeu. După puțini ani, muzeul și-a încetat activitatea, când clădirea a fost donată Mitropoliei Moldovei și Sucevei. Pentru a adăposti aici unele activități filantropice, Mitropolia a reconstruit din temelii conacul. Cu această ocazie constructorii au distrus respectivul contrabas, ca piesă uzată și deci, inutilă.

După cum am pomenit în comentariul de mai sus, în vara anului 2014  am întâlnit pe Mihai Gavrilescu, acum în vârstă de 82 de ani, deci martor al celor petrecute la conac. Acesta își amintește că intrarea pe micul domeniu (împrejmuit) al conacului se făcea – ca și acuma – printr-o poartă, aflată la mică distanță după podețul peste pârâiașul de pe fundul văii. Această poartă mare avea la partea de sus un ”pod” cu acoperiș[2], adică un spațiu închis îngust, ceva mai lat decât grinda superioară a porții.

Fiind un copil năstrușnic, Mihai Gavrilescu s-a cățărat odată până la acel ”pod”, pe care l-a cotrobăit de dinăuntru. A dat peste o muzicuță de dimensiuni relativ mari, cu două rânduri de găuri pentru suflat. A luat-o și a fugit cu ea acasă, unde, încântat, a  arătat-o mamei sale. Aceasta l-a certat și i-a cerut să pună obiectul la locul său. Cu inima strânsă, micul Mihai a dus muzicuța acolo unde a găsit-o, deși era conștient că un hoț o șterpelise cândva din conac și o ascunsese în ”podul” porții, fiind surprins de unele evenimente. Evident, atât poarta, cât și muzicuța s-au distrus, au dispărut.

Între cele două războaie Europa a adoptat cu frenezie unele elemente ale tinerei culturi americane. Astfel, muzica de jazz făcea furori în cercurile de tineri români educați. Se știe cu precizie că Ionel (fratele mai mare), fiind cel mai înalt, cânta la contrabas. Este de presupus deci că Georgel cânta la acea muzicuță.

Păcat de aceste sobe minunate !

Conacul familiei Inculeț avea în centrul parterului un hol, cea mai mare încăpere a casei. Acesta comunica cu intrarea din spatele clădirii, cu cele patru camere de la parter și cu ieșirea spre cerdac și spre terasa cu trepte. (În acest hol s-a așternut masa praznicului din ziua înmormântării soților Inculeț, la care venise foarte multă lume.)

În sezonul rece acest hol se răcea repede. Pentru a-l încălzi, holul era prevăzut cu o sobă uriașă, din teracotă. Aceasta era executată din plăci ceramice emailate, cu fond alb și interesante desene albastre, complicate. Încă de la intrare se vedea această dotare, o piesă de mare valoare artistică, care, implicit, ridica valoarea conacului. Arhitectul care a re-proiectat și amplificat clădirea, s-a achitat cu bine de sarcina de a da conacului o formă destul de apropiată de cea originală. Nu înțelegem însă dece a sacrificat această sobă; pusă în orice context, soba ar fi salvat ceva din atmosfera epocii de edificare a clădirii și ar fi sporit atractivitatea acesteia. Ne-fiind protejată de nimeni, muncitorii constructori au demolat și distrus această piesă de reală valoare artistică și istorică.

Scriptura dăruită

Prin anul 1993, vara, am vizitat mânăstirea Bârnova, cu care ocazie am discutat cu un călugăr despre familia Inculeț. Acesta s-a dus în strană și a adus o carte de format mare, cartonată cu coperți roșii, al cărei titlu (dacă memoria nu mă înșeală) era SCRIPTURĂ. Pe ultima filă a cărții, jos și cu cerneală roșie, se vedea clar amprenta rotundă a unei ștampile: ”Donație a fraților Ionel și Georgel Inculeț.” Textul ștampilei nu o menționează pe Ruxandra Inculeț, care murise în 1942. (”Târnosirea” bisericii și înhumarea părinților lor s-au petrecut în August 1942.) În 1945 finisarea bisericii se terminase[3], mai puțin pictura. Iar în 1946 Ionel deja plecase din țară. Este deci clar că donația a fost făcută undeva între anii 1942 și 1945. În acest răstimp biserica lor de familie nu avea încă toate cele trebuincioase pentru slujbe; ca urmare, suntem convinși că frații Inculeț au făcut această donație către propria lor biserică și nu către mânăstirea Bârnova.

Activitatea lui Inculeț – tatăl s-a bucurat de prețuirea locuitorilor din Bârnova. După plecarea fiilor Inculeț din România, proaspeții lideri (așa-zis comuniști) ai satului tratau această amintire ca pe un inamic personal. Ca urmare, au instalat sediul CAP-ului în conacul familiei și au închis pur și simplu biserica, în care nu s-au ținut slujbe vreme de aproape 40 de ani. Călugării din vecinătate au preluat odoarele și cărțile bisericii Inculeț; pe calea acesta scriptura sus-pomenită a ajuns în patrimoniul mânăstirii.

În anii care au urmat, parohul satului Bârnova, părintele Ciută, s-a îngrijit de această biserică. Revoluția română din 1989 a schimbat soarta acestei mărturii în piatră a credinței membrilor familii Inculeț. O vreme în acest lăcaș s-au ținut doar două slujbe pe an, dintre care una era dedicată hramului.

---

[1] Titlul articolului este ”Basarabia, cea cu două suflete”. Dacă acesta avea doi autori, prezenta completare a fost scrisă de doar unul dintre aceștia, care își asumă eventualele erori sau aprecieri greșite.

[2] Posibil să fi servit drept ”hulubărie”.

[3] În 1995 academicianul Ion I. C. Inculeț, era activ ca profesor la Western Ontario University din Canada. La invitația dumisale, în acel an am efectuat un stagiu ca cercetător la Applied Electrostatic Research Center, unde domnia sa era director. Pe durata acestui stagiu prof. Inculeț mi-a povestit multe din întâmplările vieții sale și ale familiei în care s-a născut.

În legătură cu cele de mai sus, Ion I. C. Inculeț mi-a relatat că în vara lui 1945 exteriorul bisericii era finalizat și urma să se desfacă schelăria înaltă, ce înconjura biserica. A apelat la mai mulți oameni din sat, care însă l-au refuzat, deși ar fi urmat să facă o muncă plătită. (Odată cu instalarea guvernului comunist în România, s-a ”importat” și ceva din teroarea specifică sistemului sovietic.) Atunci proaspătul inginer Inculeț a imaginat un procedeu eficient: a legat între ei stâlpii schelăriei într-un anume fel. Când a tras de la un capăt, fiecare stâlp s-a înclinat pe rând și a tras după el stâlpii vecini.