Asimilarea lui Alexei

Transilvania din … Caucaz

dr. ing. Mircea SLĂNINĂ,

Iași

Înțelegerea textului de mai jos se va face mai natural dacă onor cititorul 

va parcurge mai întâi forma extinsă ce corespunde articolului 

Ol’shanka (Ce ”nație” aveau amazoanele ?), postat pe acest blog, în Ianuarie 2013.

Aceeași formă extinsă se mai poate citi, sub același titlu, în DROPBOX, la adresa 

https://dl.dropbox.com/u/22719394/Olshanka.pdf.

Un ofițer român de vânători de munte

Între vânătorii de munte români care – în al doilea război mondial - au înfruntat armata sovietică în vecinătatea munților Caucaz, s-a aflat și sublocotenentul de rezervă  

Mihai Bălaj, sătmărean, profesor la școlile din Seini. El a fost printre cei care și-au notat, pe scurt, evenimentele zilnice ale avansului și apoi, ale retragerii trupelor germano-române. Postum, acestea au văzut lumina tiparului la editura Marinex din Baia Mare, în 1999, sub titlul Jurnal de front.

Ca și alți militari români, acesta a fost martor al frecventelor – și surprinzătoarelor -  prezențe românești la poalele nordice ale Caucazului. Le-am pomenit în forma extinsă a articolului sus-citat. În anexa 1 a aceluiași text am dezvoltat opinii privind transhumanța extinsă a oierilor români, care uneori a dus la  întemeierea unor sate, inclusiv pe aceste tărâmuri îndepărtate. Cel mai frecvent, popasurile în aceste sate a turmelor îngrijite de ciobanii carpatini au contribuit la menținerea legăturii locuitorilor lor cu cultura românească tradițională, țărănească. 

În aceeași anexă afirmam: ”Revoluția bolșevică a fost ghilotina care a oprit brusc și definitiv acest flux multi-secular de oameni, mărfuri și cultură arhaică. Prin încetarea păstoritului «de cursă lungă», românii au devenit (spiritual, in primul rând) mai săraci.” Mihai Bălaj ne oferă însă în jurnalul său, un exemplu de persistență pe acele plaiuri a păstorilor noștri, chiar în intervalul dintre cele două războaie mondiale, când acea țară gemea sub apăsarea dictaturii crude a ”comisarilor”.

În zona de dealuri, dar mai ales în câmpiile din Caucazul de nord, toate gospodăriile mai bine așezate fuseseră jefuite, ba chiar sate întregi distruse de bolșevici, care îi tratau pe țăranii gospodari ca pe o clasă dușmană, conform învățăturilor lui Lenin. În acei ani cumpliți bisericile erau transformate în grajduri sau magazii, acareturile moșiilor-model erau abandonate, dotările acestora erau furate sau rugineau, iar oamenii harnici erau deportați în Siberia. Locuitorii băștinași (cerchezii, kabardinii, osetinii, cecenii, caraceaevii și alții) care fuseseră cei mai afectați de ”fericirea” regimului sovietic, ajunseseră să-i urască pe ruși (și pe evrei, foarte numeroși între acești comisari). Mulți dintre bărbații semințiilor locale au intrat ca voluntari în armata germană. Se pare însă că în munții învecinați comisarii sovietici nu prea îndrăzneau să se aventureze. Am dedus aceasta dintr-un pasaj al jurnalului, aflat la pagina 30, pe care îl reproducem în paragraful următor.

”Românul” Alexei

”Compania Cercetare are cu sine un rus. Îl cheamă Alexei. Are 45 de ani și a dezertat din rândurile bolșevicilor. Întâlnindu-ne, s-a atașat nouă, mai ales că pleca spre Caucaz, acasă. Când l-am auzit vorbind românește a fost centrul de interes al întregului batalion. Ne-a povestit cum a învățat românește de la niște ciobani din Transilvania, în serviciul cărora era. Acești ciobani ajunseseră cu oile până la Sud de Don și aveau turme mari de oi. Alexei le-a învățat limba trăind împreună cu ei. Vorbea o limbă de părea a fi stat de vorbă cu un cioban autentic din munții noștri.”

O asemenea informație plină de semnificații echivalează cu un șoc cultural. 

Credem că în perioada de sfârșit a primului mare război ciobanii noștri se găseau deja în munții Caucaz, unde fuseseră atrași de bogăția pășunilor lor alpine. Aici au fost surprinși de revoluțiile din Rusia. Firesc, cunoșteau relativ puțin limba și popoarele acestei țări, iar acolo, în munți, trăiau într-o oarecare izolare. Din asemenea motive, nu și-au dat seama de violența transformărilor sociale din Rusia și, mai ales, de evoluția rapidă a schimbărilor spre un stat condus de comuniști. Toamna își coborau turmele în satele kabardine (sau în alte asemenea sate),  pentru iernat. Aici, treptat, au luat seama la jaful și la nimicirea valorilor umane, organizate de statul bolșevic. Totodată și-au dat seama că nu se mai pot întoarce liberi acasă, fiind tratați de organele acestui stat drept chiaburi, datorită bogatelor lor turme de oi. Rămânînd în aceste sate aveau de ales între moarte, deportarea în Siberia, confiscarea averii și batjocură (în cel mai bun caz). Ori, o bună parte din oi erau proprietatea vecinilor lor din satele românești de munte, de unde veneau. Și atunci, cu curaj, păstorii noștri au ales libertatea, în munți. Iernau probabil în sate aflate în depresiunile înalte ale Caucazului, unde își vindeau cașul și lâna, căci populațiile locului le erau favorabile. 

Așa au rezistat până la al doilea mare război !

Avînd turme mari, au avut nevoie de argați. Pentru aceasta l-au angajat pe Alexei, care le-a învățat limba și obiceiurile. Întâmplarea povestită aici este o confirmare a ipotezei că rușii de rând pot recunoaște calitățile civilizației românești.  Iată deci că românii – cei cu „viță” tare - au fost în stare să asimileze pe unii străini, în chiar patria acestora.

Rezistență în sens invers

Așa cum este firesc pentru o cultură străveche, cultura românilor așezați în Caucazul de nord încerca să reziste presiunilor de asimilare. Astfel, lucrarea lui Anton Rațiu (frecvent citată în articolul Ol’shanka), descrie numeroasele comunități românești din Ucraina și Rusia sudice. La pagina 21, jurnalul lui Mihai Bălaj adaugă și el un asemenea caz la lista lungă a așezărilor din Caucazul de nord în care se mai găsea populație românească:

„Comuna Nicolaevska, cam la 60 km nord de orașul Mariupol. Jumătate este formată din români moldoveni. Sunt mai multe sate de moldoveni prin jur. Au nume de Muntean, Mârza. Nu-și aduc aminte de când s-au stabilit pe aici. Mulți din ei au fost deportați. Trăiesc greu.”

Ar fi extrem de interesant să se verifice ce s-a mai păstrat din aceste comunități, după mai bine de un secol de la colonizarea lor. Sau, cel puțin, să se constate în ce măsură prezența românilor a influențat cultura locuitorilor majoritari pe aceste meleaguri. Doar că condițiile pentru asemenea studii sunt, în zilele noastre, chiar mai vitrege decât acum trei sferturi de veac.